Îmblânzitorul din umbră

https://depositphotos.com/233099848/stock-photo-folios-old-manuscripts-library-tsuglagkhang.html
Folios of old manuscripts in library of Tsuglagkhang buddhist monastery, Gangtok, Sikkim, India

Lenevesc în cancelaria profesorilor și mă uit pe fereastră dintr-un fotoliu încărcat cu amintiri și de patina timpului. Grădina interioară a clădirii medievale pare să prindă viață sub secundele crepusculului; o viață a umbrelor ce cresc pregătindu-se să înghită și ultimele urme de lumină. Categoric, e fabulos să fii profesor la o universitate veche de 600 de ani.

Mai am lucrări care așteaptă să le corectez. O altă lume în care staționează speranțele studenților mei. Dar mintea-mi are altă treabă. Mâine ar trebui să duc manuscrisul la editură și încă nu am dat o nouă corectură; nu de literă sau gramatică, ci de spirit și logică. Simt, ca în alte dăți, că ceva îmi scapă și o nouă lectură cu pixul roșu –  „Balaurul cu cinci capete” cum îl alintam eu sau “Dragonul Roșu” cum simpatic îl prezenta profesorul M – ar trebui să mă ajute.

Dar niciodată pare să nu fi fost atât de greu ca acum, să mă așez pur și simplu și să citesc. Ca și cum aș fi unul dintre studenții mei care amână predarea eseului găsind toate scuzele imaginabile.

În viața asta de profesor le-am auzit pe toate: de la nuntă la deces, de la ceasul care nu a sunat până la pisica care a mâncat lucrarea, de la virusul care a atacat hardul computerului și a șters tot, inclusiv eseul, până la spitalizări neașteptate!

Nu am cerut niciodată dovezi, deși nu i-am crezut vreodată. A fost o vreme când le acceptam pe toate ca să le câștig simpatia. Chiar dacă atunci nu aș fi recunoscut asta în fața nimănui. De ce aș fi făcut-o? Așa erau și ei mulțumiți și vorbeau pe la colțuri ce „mișto” sunt. În timp ce imaginea mea de „cool” creștea și o întrecea chiar și pe cea a profesorului M, eu, profesorul „The Best”, îmi vedeam de “Lungul drum al zilei către mâine”!

Afară noaptea s-a lăsat de-a binelea. Clădirea e pustie și cred că și portarul a încuiat totul, s-a ascuns în cămara lui și se uită le știri. Sau la vreun talk show obosit menit să îi alimenteze nu doar furia ce-i zace în ființă împotriva sistemului, și a guvernului, și a președintelui și a oricui îi mai spune televizorul că trebuie să se revolte. Neapărat să se revolte că altfel vine “Oculta Mondială” peste patrie și ne rade pe toți.

Cu noi, însă, matusalemicul portar e respectuos și mereu atent să ne ajute. Crede și el despre mine că sunt „mișto”; am auzit vorbind studenții din anul I, când treceam într-o zi prin mijlocul lor. Habar nu aveau cine sunt și nici nu prea le păsa atunci. I-am înțeles și pe ei. Acomodarea e un proces care necesită să afli informații despre toți din orice sursă. Și dacă portarul nu știe, atunci cine să știe?

Ar trebui să plec spre casă. Am timp să corectez lucrările și mâine. E limpede că manuscrisul își cere dreptul la atenție. Și mai ales eu am terminat cam toate scuzele posibile să îl predau. Mă așteaptă cuminte în geanta aia neagră pe care am primit-o cadou de la profesorul M înainte să plece definitiv din țară.

Când m-am despărțit de M pe aeroport, am simțit o ușurare; parcă am ieșit dintr-o închisoare cu gratiile poleite cu aur! Instantaneu am realizat că aveam calea liberă nu doar să-i ating faima, ci chiar să i-o depășesc.

Nu am să neg niciodată că a fost mentorul meu, modelul meu, părintele meu „adoptiv”. O pornire freudiană se născuse atunci în mine. Luasem ce aveam de luat de la el și voiam să plece, să dispară. Ar fi fost dificil să îl omor cu mâna mea și complet împotriva scopului meu de a-l depăși. M-am așezat cuminte în scaunul timpului și am așteptat, făcându-i, în același timp, pe ceilalți să mă iubească. Poate o să ziceți că am fost diabolic, dar eu îmi spun în fața oglinzii că am fost uman, nu l-am ucis, am așteptat ca M să devină singur… A FOST!

Nici la cărți publicate nu am câștigat încă în fața părintelui meu academic. L-am invidiat pentru ușurința cu care scria, pe cuvintele cu care își așternea gândurile și ideile. Părea că nu face vreun efort, iar rândurile-i curgeau lin și pe ne simțite te trezeai capturat în paginile sale. Am mai întâlnit această grație într-un eseu al unui student. Un student bun, care într-o bună zi a dispărut fără să spună nimănui nimic. Nu am întrebat de el vreodată. Am aflat după o vreme că suferea de o boală rară a inimii. Dar atât. Nu știa nimeni ce s-a mai întâmplat cu el. Nici chiar portarul matusalemic. Sau știa și nu sufla o vorbă nimănui!

Lumina s-a stins brusc în toată clădirea. Încep să caut prin buzunare o brichetă. Of, ce-aș fuma acum o țigară. Dar nu găsesc nici pachetul de țigări, nici bricheta. Îmi iau haina de pe spătarul scaunului, iau geanta cu manuscrisul și mă îndrept spre scările principale, așa numitele „scările profesorilor”. Aud pași care urcă și întreb portarul dacă știe ce se întâmplă. Nu-mi răspunde, iar pașii încep să fie mai apăsați și într-un ritm mai rapid. Simt cum un val de spaimă mi se ridică din vintre spre inimă și iau calea întoarsă fără să cercetez ce e cu portarul, de ce nu îmi vorbește.

Pe întunericul de smoală bâjbâi spre scara studenților, dar și de acolo se aud pași a căror zgomot îmi sună la fel de amenințător. Și nu e portarul pe care l-am neglijat fără reținere, e teroarea din mintea mea. Doar lumina unei luni pline îmi mai e părtașă la groaza cu care caut scara de incendiu. Umbrele din grădină au înghițit și părți din holul „istoriei” unde toți „părinții” școlii,  din tablouri uriașe, veghează drumul nostru. Acum parcă au prins viață și cu rânjetele de pe fețele pictate în prea mult roșu se uită toți spre mine așteptând să vadă cum sunt prins de pașii care vin spre mine.

Spaima, oh, spaima care îmi prinde gâtul ca-ntr-o menghină, ar vrea să mă opresc și să-mi accept soarta. Teroarea care vine în urma ei însă îmi dă un brânci pe scara pe care nu cred că am fost vreodată. Scara de incendiu, scara evadării. Mă opresc și ascult. Nici un zgomot de pași nu se aude.

Respir adânc, strâng geanta cu manuscrisul în brațe și încep să cobor treaptă cu treaptă scara de fier în spirală. De ce nu oi fi trecut măcar o dată pe-aici pe lumină, să știu măcar unde ajung. Parcă am ieșit brusc din lumea mea și am intrat în Procesul lui Kafka căutând în podurile clădirilor vechi funcționarii justiției care să îmi dea o izbăvire de pedeapsa pentru fapta condamnabilă pe care o comisesem. Speram ca măcar la capătul scării în spirală, pe care coboram mânat de teroarea care luase locul spaimei, să ajung în stradă ca nefericitul de Josef K. Am dublul vârstei lui, n-am cum să nu ies la aer. Ar fi prea kafkian să mor pe scara de incendiu a universității, într-o seară, în timpul unei pene de curent, cu o zi înainte să depun la editură manuscrisul cărții care avea să-l învingă pe mentorul meu, ca o ultimă lovitură în procesul de paricid început de mult prea mult timp. Să tot fie niște decenii.

Pare că am ajuns la parter. Ușa de ieșire e închisă. De sus încep să se audă pașii care au dibuit scara de incendiu și pare că mi-au luat urma. Cine o fi fost deșteptul care a decis să pună uși de termopan în interiorul clădirii medievale? De spart nu am cum să sparg. Să cobor rămâne ultima soluție, dacă nu vreau să mor ucis de necunoscuții ai căror pași nu se opresc deloc, dar par să fi încetinit ritmul. Curiozitatea își face loc pe lângă teroare. Cum o arăta subsolul universității? Sunt aici de când eram student și nici nu știu dacă mi-am pus vreodată problema să cercetez subsolul. Ciudat!

Scările se termină într-o ușă de lemn masiv, măcinată de timp, neîngrijită, abandonată cred de la începutul veacului. Slavă Cerului că e deschisă. De teamă să nu scârțâie din încheieturi, dându-mi de gol poziția în fața urmăritorilor mei pe care nu mai știu dacă i-am mai auzit sau nu, o împing încet.

Dincolo de ușa masivă de lemn e lumină. Lumânări aprinse stau lipite de pereți ca-ntr-o scenă cu canalurile subterane de sub Luvru, pe care o văzusem în cărțile lui Dumas. Pereți plini de rafturi cu manuscrise stăteau tăcuți, neafectați de prezența mea. În mod ciudat nu mă întreb cine a aprins lumânările. În tăcere și abia răsuflând mă apropii de raftul din stânga și citesc titlu după titlu. Dacă mă uit după ceva anume, n-am idee. Dar observ că m-am mai liniștit. Oare lumânările mi-au redus din teama? Posibil!

Citesc titlu după titlu și continui să țin strâns în brațe geanta cu manuscrisul pe care ar trebui să îl predau dacă ies viu de aici. De ce nu aș ieși? Pașii ce mă urmăreau nu se mai aud și spaima și teroarea se disipează. Curiozitatea e cea care le-a luat locul și parcă încep să caut ceva anume. Sau pe cineva anume?

Înaintez încet de-a lungul peretelui continuând să silabisesc în surdină titlu după titlu. Toate manuscrisele profesorului M sunt aici, curate ca și cum abia a pus ultimul punct. Dacă le-aș deschide cred că aș vedea corecturile, acele dâre adânci lăsate de Balaurul Roșu nu doar pe lucrările noastre, dar mai ales pe lucrările lui. Nu rata nicio greșeală; erau șiruri de sinonime în dreptul cuvintelor care îi păreau prea banale prea sărace în sensul ideii pe care o avea în minte. Critic era cu el, blând și bun era cu noi. Nemilos cu cuvintele care nu reușeau să surprindă întru totul gândurile care stăruiau să fie așternute întocmai pe hârtie. M era magnific!

Pe rafturile de mai sus am găsit lucrările mele. Nu manuscrisele cărților. Alea nu aveau cum să fie aici, pentru că știu exact că zac ascunse într-un fund de sertar în biblioteca casei de la țară. Prăfuite sunt cu siguranță, așa cum prăfuite sunt și rândurile ce le conțin.

Nu, aici, în tenebrosul subsol scos din întuneric de lumânări, sunt lucrările din sesiunile în care student fiind, i le trimiteam profesorului să le citească, în acel lung proces pe care l-am străbătut ca să-i câștig atenția, simpatia, protecția, afecțiunea. Da, sunt de atunci, de când tânjeam să îi fiu fiul academic cel mai bun, căruia să-i lase moștenirea sa culturală.

Nicio virgulă cu roșu nu era pe ele. Mereu m-am întrebat ce-l făcea să nu pună “Balaurul Roșu” pe temele mele. Nu-i vorbă că nu le citea. Le citea și în lungile ore de cerc, când ne întâlneam cu el miercurea, în salonul casei sale, ne spunea fiecăruia cam ce i-a plăcut și unde părea că argumentația era fracturată. Mi-a și citat unele scrieri în cărțile sale. Dar greu mi-a fost să cred că erau perfecte, atât de bune încât să nu merite atenția pixului său roșu.

Rămăsesem tăcut în fața rafturilor cu lucrările studenților strânse în atâta amar de vreme, întrebându-mă, dar poate nu atât de serios, cine și de ce le strânsese aici. Erau toate cele scrise de mințile proaspete care au trecut prin universitate sau doar cele care plăcuseră profesorului M?

Mă așezasem pe un scaun care apăruse de nicăieri sau doar era acolo și nu mi s-a părut nefiresc să mă așez. Era un scaun dintr-acela vechi, de lemn, care ar fi scârțâit de era în orice alt loc. Dar aici nu. Și nu mă întrebam de ce nu scosese nici un zgomot. Sau l-a scos și nu i-am data atenție pătruns fiind de comoara ce tocmai o descoperisem. Lucrările!

Toate acele lucrări probabil uitate de lume și de mine. Câte idei irosite! Câte gânduri revărsate în mii și mii… Dar ce zic eu aici? Milioane de coli de hârtie în textura fiecărei vremi în care fuseseră așternute. Un ocean de cunoaștere se revela în fața ochilor mei. Totul era acolo, tot ceea ce căutasem în toți anii aceștia în care mă aruncasem, voit sau nu, într-o cursă cu obstacole, un maraton la capătul căruia mă aștepta recunoașterea supremă. Sau era doar o iluzie.

Atingerea ușoară a unei mâini m-a făcut să tresar și spaima, ba nu, teroarea m-a invadat din nou. Îmi venea să urlu și să spun să nu mă omoare. Să nu mă omoare. Renunț la tot, doar să mă lase să trăiesc să apuc să citesc toată lucrarea care zăcea fără să știu în subsolul universității. M-am întors încet, trăgându-mi capul între umeri, de parcă urma să fiu lovit cu o sabie ce urma să mi-l despartă de trunchi. Și atunci l-am văzut. Era studentul care dispăruse cu ani în urmă.

Și m-am trezit.

***

M-am surprins că mă capturase cu totul în povestirea visului său. Bărbatul acesta, de 60 de ani, care de ani de zile se întovărășise cu divanul meu unde se așeza de 3 ori pe săptămână, suferea de multă vreme de nevoia de a fi recunoscut. Muncise, scrisese, publicase se căsătorise, avea o familie frumoasă, acum și nepoți, dar rămăsese un gol. Un gol cu care venise în analiză și încerca să îl umple cu amintiri, cu melancolii, cu speranțe, cu bucurii mărunte. Dar rămânea acolo o umbră a ceva ce fusese sau își dorea să ajungă.

Știa că urmează să îl invit să asocieze visul. Dar am tăcut. Părea că umpluse acel gol. Sau, de fapt nu fusese niciodată un gol, ci îi fusese foarte greu să descopere bogăția ce-i zăcea acolo, în adâncul ființei, într-un colț uitat. Un subsol uitat. Și dintr-o dată îl aud vorbind:

„Nu m-ați mai întrebat cu ce asociez. Dar nu e nevoie, că știu. Am găsit ce îmi lipsea. Mi-am găsit comoara. Tânărul de care nu mai știam nimic eram eu. Eu, cel ce sufeream în umbra profesorului M. Revoltat că îmi lua ideile din lucrările pe care le uitasem și le introducea în cărțile sale de succes. Nu, nu mă citase vreodată. Spunea vag că era inspirat de studenții lui. Dar ne lua ideile și le punea în cărțile sale și atât. Nici un mulțumesc. Nimic. Acum realizez de ce am amânat atât și predarea manuscrisul. Trebuie să le mulțumesc studenților mei. Să le spun numele. Nu pot fi ca M. Sunt diferit!”

Lasă un comentariu