Am văzut acest film de atât de multe ori încât ai spune că îl știu pe dinafară. Însă nu este așa. Deși la fiecare vizionare îmi amintesc secvențele, trăirile interioare au fost de fiecare dată altele. De fiecare dată mai profunde.
Acum l-am revăzut pentru că era pe lista filmelor pe care Netflix se pregătește să le scoată de pe platformă. Și mi-am făcut acest obicei de a le revedea pentru că nu știu când și unde vor mai fi vreodată disponibile. 7 ani în Tibet mai stă până sâmbătă, 28 februarie, inclusiv.
De data aceasta am văzut mult mai limpede transformarea arogantului Heinrich Harrer, de la omul ambițios și egoist, capabil să renunțe la soție și copilul încă nenăscut, pentru visul său de a cuceri cel mai înalt munte al lumii, la omul atent la nevoile celorlalți, capabil să ofere respect și bunătate celor din jur. Pentru o transformare atât de profundă a personalității este nevoie de timp și de experiențe la limita supraviețuirii.
În mintea unui bărbat rămâne imaginea fiului pe care nu l-a văzut niciodată. Și, pe măsură ce renunță la ambițiile sale, dar crește capacitatea de autoreflecție, odată cu descoperirea abilității de a relaționa și cu un prieten, dar și cu o femeie frumoasă care nu îl alege, dar mai ales pe măsură ce dezvoltă o relație afectivă cu unul dintre cei mai puternici, dar la acea vreme și cel mai tânăr lider al lumii, în relație cu care descoperă viața spirituală, Harrer își descoperă umanitatea. Filmul are, din această perspectivă, un mare sâmbure de speranță. Speranță ce se bazează pe convingerea că o viață spirituală reală ajută la împăcarea cu sine, la stăvilirea sentimentului de vinovăție și dezvoltare empatiei și a iubirii față de celălalt, oricare ar fi celălalt. O viață spirituală vie aduce cu sine împăcarea și acceptarea realității, a alegerilor așa cum au fost ele în contextele trecute. Și ne mai arată filmul că, experiența trăită este cea care oferă cea mai bună înțelegere a propriei persoane și a lumii, că deschiderea față de celălalt și acceptare diferențelor, dar și curiozitatea față de particularitățile celuilalt sunt ingredientele celor mai pline de sens relații de viață.
Plăcerea vizionării acestui film este dată și de peisajele care te lasă fără respirație și conștientizarea faptului că filmările au avut loc cu adevărat în munți, în condiții grele pentru echipă și pentru actori. În lipsa aprobării pentru filmare din partea autorităților chineze, regizorul Jean-Jacques Annaud a ales să filmeze în Argentina, Canada, Nepal și Austria. Replica orașului Lhasa a fost „construită” la poalele munților Anzi din Argentina. După lansarea filmului atât regizorului, cât și lui Brad Pitt autoritățile chineze le-au interzis să intre în China pentru că au considerat că filmul este unul de propagandă politică.
Să-l vizionați fie și numai pentru senzaționalele peisaje. Poate că cea mai mare pierdere pe care o are industria cinematografică odată cu dezvoltarea tehnologiei, este faptul că a pierdut din naturalul, din realul pe care filmele de odinioară le aveau prin simplul fapt că erau filmate cât mai aproape de realitate. Tehnologia a adus beneficii industriei, dar în multe aspecte a anihilat poate acele momente care îți taie respirația.