Abuzul din prietenii

 

Scriu să nu pierd gândurile și emoțiile ședinței pe care am avut-o cu o pacientă. (Așa se consideră ea și îi respect dorința). I-am cerut voie să împărtășesc ce am descoperit împreună. A fost rezervată inițial, de teamă să nu fie expusă, să nu fie recunoscută. Am asigurat-o că o voi prezenta suficient de general încât să nu îi fie dezvăluită identitatea. Și suficient de general încât multe dintre femei să se poată recunoaște.

Are în jur de 40 de ani, o relație stabilă cu un bărbat, deși nu sunt căsătoriți, doi copii (un băiat și o fată). Absolventă de studii superioare, are un loc de muncă care îi place, unde se simte respectată și apreciată. Când a venit să lucrăm împreună îmi povestea că are și un grup social cu care își petrece timpul suficient de des și un grup intim de prietene cu care vorbește zilnic la telefon sau prin mesaje.

V-ați întreba de ce ar avea nevoie această femeie de psihoterapie, când pare că totul e „perfect” în viața ei. Sentimentul pe care îl acuză este că, în ciuda tuturor acestor detalii, este că e insuficientă, că nu se place și că, de cele mai multe ori nu este auzită.

În ședința recentă îmi povestește cum în grupul ei intim de prietene a avut loc o discuție pe o temă în care ea are pregătirea profesională. Celelalte două, cu profesiile lor, sunt mai degrabă complementare. Prietenele ei încep să își spună părerile, „fără argumente raționale, doar pe impresii personale. Într-un final îmi fac curaj și le spun că părerea mea este diferită de a lor și le dau argumente din lege, din lecturile mele de specialitate și din experiența profesională de ani de zile pe care o am. Pur și simplu nu citeau ce scriam. A urmat un lung șir de atenționări. Le spuneam să mai citească odată ce am scris, că nu au înțeles exact sensul celor zise de mine. După o vreme una dintre ele a zis că e posibil să am dreptate și a încercat să schimbe subiectul. Dar cealaltă, care e mai bossy, o ținea una și buna că eu greșesc, că nu cunosc subiectul, ca sunt părtinitoare și subiectivă. M-am simțit groaznic. I-am propus să vorbim când ne vedem, că prin mesaje e limpede că nu ne înțelegem. I-am propus chiar să facem un call toate trei atunci, deși era aproape de miezul nopții. Dar a refuzat categoric și apoi a ieșit de pe grupul nostru de WA. Am rămas consternată. Cealaltă prietenă mi-a spus să nu o iau personal, că se va liniști și vom putea vorbi despre asta altă dată.

Dar m-am simțit groaznic. Nu doar că nu înțelegea ce scrisesem eu acolo, nu îmi accepta argumentele, dar mă acuza de incompetență și rea voință. Am adormit cu greu, tot gândindu-mă la ce s-a întâmplat și cât de agresivă a putut fi. Și m-am întrebat cu ce naiba tot greșesc eu de ajung în situația asta, cu ea mai ales.” Pe parcursul timpului mi-a mai povestit ce altercații a avut cu această prietenă. Ce se schimbase a fost curajul pe care l-aa vut în această dispută de a-și susține punctele de vedere cu argumente raționale.

„Dimineață i-am povestit lui L. despre ce se întâmplase și cât de rănită mă simt de atitudinea ei. Poate că e vorba de abandon, poate e vorba de respingere. Nu-mi dau seama. Dar reacția lui m-a luat prin surprindere. Mi-a spus că el nu înțelege cum reușesc performanța de a mă înconjura de femei care mă umilesc de fiecare dată când prind ocazia. Am rumegat toată ziua întrebarea asta și încă nu am găsit un răspuns care să fie un BINGO!”

Mi-o descrie foarte pe scurt pe această femeie ca fiind o femeie singură, fără o relație stabilă de mai mulți ani, antreprenoare de succes, care se implică în timpul liber în activități de voluntariat care privesc drepturile omului, ale categoriilor defavorizate. „Mi-e rușine să îți spun ce cred despre ea, pentru că mi-e teamă că ai să mă judeci și că ai să te dai de partea ei.” O asigur că sunt în cabinet pentru ea, nu pentru cei din viața ei și ca de fiecare dată, ce îmi va spune vom folosi împreună pentru a găsi un sens pentru suferința ei. După un oftat prelung spune dintr-o suflare: „Cred că pur și simplu urăște bărbații și femeile deopotrivă, în ciuda tuturor activităților ei de voluntariat. E ca și cum le face să se asigure ea pe ea că de fapt nu urăște.” Îi confirm ipoteza spunându-i că literatura de specialitate menționează deseori că persoanele care se implică în astfel de activități sunt persoane care încearcă să își gestioneze astfel emoțiile de invidie, agresivitate sau ură. Dar că e posibil ca alta să fie cauza pentru care ea suferă.

Am reluat amintirile din copilărie, despre relația cu o mamă care a avut grijă de ea și frații săi, dar care era abuzivă când pacienta mea nu respecta spre exemplu orele de întoarcere acasă. Orice întârziere, oricât de mică, era sancționată dur. Își amintește cum, pe la 14 ani, când se întorcea de la o plimbare cu grupul ei de fete, le-a ieșit mama ei în cale și i-a dat o palmă de față cu toată lumea, în mijlocul străzii. Atunci a trăit un foarte puternic sentiment de umilință, pentru că era grupul de prietene pentru care a făcut eforturi să fie acceptată. Și-a amintit cum la o petrecere una dintre ele se săruta cu băiatul care îi plăcea ei. Și-a amintit cum au râs de ea că nu știa ce acela un „blow job”. Avea puțin peste 16 ani. Și-a amintit cum suferea când celelalte plecau la petreceri sau pur și simplu la plimbare prin oraș, le vedea de la fereastra camerei ei (erau vecine de cartier) și pe ea nu o chemau. Sau dacă o chemau, nu o lăsa mama.

„Nu pot da la nesfârșit vina pe mama. Ea atât a putut atunci și în condițiile de atunci, cu un tată absent, care și-a asumat doar rolul de a oferi siguranță financiară familiei. Cu doi frați mai mici, care îi solicitau atenția și pe care oricum i-a privit ca fiind puternici, pentru că erau băieți și ei se descurcă în viață. Realitatea este că amândoi au probleme în relațiile cu femeile și cu autoritatea. Dar nu vreau să vorbesc despre ei. Deci nu pot da continuu vina pe ea. Și cu toate acestea mă simt blocată, neputincioasă și nu știu cum să răspund la întrebarea lui L. De ce mă las umilită de prietenele mele femei?”

Rămânem amândouă în tăcere fiecare reflectând la cele spuse. Gândurile mi-au plecat la durerea pe care o simțeam că vine dinspre ea. Și mă întrebam ce o doare cel mai tare și care ar fi putut fi evenimentul primordial care a generat acest model de relaționare al ei cu femeile. În mintea mea a început să se formeze o imagine a unei adolescente închisă în camera ei, într-o lume a ei cu muzică pop-rock și cu cărți de aventuri. Stând și încercând să își gestioneze emoțiile puternice pe care simțea că nu le poate vorbi cu mama ei și cu nimeni altcineva. O adolescentă care tânjea după prezența tatălui care să îi valideze nu doar feminitatea, ci și istețimea. Care să o învețe să pună limite și să îi explice viața și din perspectiva bărbaților.

După ce imaginea din mintea mea era din ce în ce mai clară, în cele mai mici detalii, îi spun: „Am o ipoteză pe care mi-o confirmi sau nu. Ai fost o adolescentă normală, ca toți adolescenții, care avea nevoie de un grup social care să o valideze ca membru, ca ființă umană, ca tânără femeie. Încercările tale de a fi inclusă în grupul pe care îl vizai se loveau de controlul excesiv al mamei și de cruzimea celorlalte fete. Te aflai la mijlocul dintre dorință și vinovăție. Dorința de a te separa, cum e și firesc la acea vârstă, de familie și vinovăția că o faci pe mama să se supere și să sufere. Dorința de a fi parte dintr-un grup ca o formă de recunoaștere socială specifică acelei vârste și vinovăția că, aparent, nu aveai toate calitățile pe care îți imaginai că ar fi trebuit să le ai ca să fii acceptată ca membru cu drepturi depline. Pe de o parte dorința, pe de altă parte vinovăția, au creat în tine acest conflict și imaginea că nu ești adecvată pentru niciuna dintre lumi: cea a familiei și cea a prietenelor. Chiar dacă relațiile tale cu mama și cu prietenele din adolescență s-au schimbat, modelul a rămas. Pentru că ce a rămas constant este sentimentul de inadecvare și supărarea pe tine că nu poți să fii așa cum își doresc ceilalți să fii.

Lângă L. te simți în siguranță, așa cum te simțeai și în perioadele scurte în care tatăl tău era prezent. Asta face ca relațiile tale cu bărbații să fie satisfăcătoare și să poți lucra într-un mediu care cultural este atribuit bărbaților. Lucrurile sunt diferite, însă, în relație cu femeile. Și, chiar dacă pe mama ai iertat-o și ai înțeles-o, chiar dacă ți-ai iertat prietenele de atunci și ați lămurit neclaritățile din acea vreme, ce a rămas constantă este supărarea pe tine. O supărare care te paralizează și te face să îți exprimi cu greu punctele de vedere,în ciuda dorinței tale, ca să nu le superi pe femeile din jur. O supărare care îți alimentează imaginea despre tine că ai un defect care te împiedică să ai o voce, Și le permiți astfel să te umilească, să te reducă la tăcere. O tăcere pe care consideri că o meriți, pentru că te faci vinovată de dreptul de a gândi diferit.”

M-am oprit și am așteptat o reacție. De pe divan am auzit un plânset ușor și o șoaptă: „Până la urmă ce am de învățat este să mă iert pe mine și să accept că sunt diferită.”

P.S.: Textul a fost scris cu câteva zile în urmă și a trecut și prin filtrul persoanei respective înainte de a-l publica.

Sursa foto: https://papik.pro/en/drawings/cool/5846-cool-drawings-girlfriends-48-photos.html