La început de nou an școlar mi-am zis să scriu un articol la care mă gândesc de mai multă vreme. Este un articol care se bazează în principal pe relația cu fiul meu, dar și cu adolescenții cu care am lucrat și cu care lucrez la cabinet. Motiv pentru care li-l și dedic și le mulțumesc pentru că au încredere în mine și în relația noastră.
Vi s-a întâmplat să auziți de la adolescentul de acasă sau de la cei din jur o replică furioasă de tipul „Tu nu asculți ce-ți spun?”. Dacă da, atunci să știți că are dreptate. Pentru că de cele mai multe ori adulții nu ascultă ce au de spus acești copii mari care roiesc prin jur. Se întâmplă mai multe fenomene care par stranii în aceste relații cu adolescenții noștri.
Și spun că au dreptate pentru că arareori avem organul interior format să ascultăm un alt adolescent decât adolescentul care am fost noi odată, cândva, când nu exista nici internet, nici telefon mobil, nici Netflix sau HBO și nici altfel de jocuri decât cele de societate pe diverse nivele de vârstă, începând cu Piticot și terminând cu Monopoly. Adolescentul care am fost este mai mult decât prezent în mintea noastră decât ne putem da noi seama. Stați puțin și reflectați de câte ori ați zis „pe vremea mea” și cam de câte ori ați încercat să rezolvați problemele „în felul vostru”. În astfel de situații cel care vorbește, simte și gândește este adolescentul care ați fost. Pentru că inevitabil când ești părinte (re)trăiești etapele vieții în același timp cu propriul copil.
Și aici se pune întrebarea: cine e mai prezent în relația cu propriul adolescent? Este adolescentul care ai fost sau adultul de care propriul adolescent are nevoie? Sau părintele tău cu care ai avut cel mai mult de pătimit în propria-ți adolescență? Că este și acesta un aspect.
Revenind. Atunci când auzi „Tu nu asculți ce spun” verifică cine din interiorul tău este prezent în relația cu copilul tău adolescent. Și dă-ți timp să reflectezi ce vrea acea identitate a ta să exprime în relație cu adolescentul din fața ta.
Mulți adulți privesc adolescența cu multă spaimă. Chiar dacă sunt părinți de copii mici, deja proiectează în viitor cum va fi copilul și cum va fi relația lor. Este important, pentru părinții de copii mici, să înceteze să facă asta. Sigur, e greu să nu privești în viitor când prezentul pe care îl trăiești este plin de anxietăți nerezolvate. Dar cum ar fi dacă te-ai uita la prezent, la ce se întâmplă în relația voastră acum, iar dacă îți vin gânduri legate de adolescența copilului tău, atunci așează-te la masă cu tine, adolescentul care ai fost și vezi ce nemulțumiri mai are. Și dacă nu poți singur, cere ajutor, că nu e nicio rușine.
Revenind la ascultare. De ce spun adolescenții că nu sunt ascultați? Sau mai precis că nu simt că sunt ascultați? Sunt mai multe răspunsuri posibile, dar voi atinge doar câteva dintre ele. Să le luăm pe rând.
De cele mai multe ori îi auzim că zic ceva, dar în mintea noastră există niște automatisme care pregătesc deja răspunsurile despre care credem noi, adulții, că le așteaptă sau că trebuie să le dăm. Ce facem noi aici? Răspunsul este foarte simplu, răspundem de la nivelul experiențelor noastre sau ale învățămintelor noastre sau ale informațiilor pe care le avem, cel mai adesea destul de trunchiate despre subiectele care îi frământă. Că problemele sunt cam aceleași, doar forma se schimbă. Vorbesc, desigur, de cazurile cele mai des întâlnite, nu de extreme. Când vine vorba de droguri sau alte activități infracționale, situația este diferită și necesită o altă abordare.
Ce se mai întâmplă? Se întâmplă că le dăm sfaturi nesolicitate. Pentru că de cele mai multe ori când se plâng adolescenții nu se plâng că este greu, ci se plâng pentru că ceea ce trăiesc, experiențele pe care le au sunt generatoare de multă anxietate. Și au nevoie să o descarce undeva. Iar când venim noi cu înțelepciunea noastră ancestrală (sarcasm!) să le spunem ce să facă, le transmitem exact ceea ce nu au nevoie să audă atunci. Anume că sunt mici și neputincioși. În astfel de situații ceea ce au nevoie, însă, este să tăcem și să îi ținem la propriu sau la figurat în brațe.
Un alt sens al reproșului ar fi acela că nu avem răbdare cu ei pentru că vin cu, credem noi, probleme minore. Că altele sunt lucrurile care ar trebui să îi preocupe pe ei (școala, examenele, prezența la ore etc), nu ce prostii (i-)au zis sau (i-)au făcut colegii sau prietenii. Când, de fapt, acestea sunt lucrurile care contează cel mai mult pentru ei. Noi ne gândim la școală pentru că în mintea noastră este viitorul lor care trebuie să fie asigurat. Iar ei se gândesc la prezent, adică acolo unde au de salvat relații, o imagine de sine în fața celorlalți, un statut pe care l-au câștigat cu compromisuri specifice vârstei. Și asta ar trebui să ne amintim constant că ceea ce credem noi că e important pentru ei ar putea să fie legat doar de imaginea ideală pe care ne-am construit-o noi în cap despre ei. Și nu ar avea nicio legătură cu cine sunt ei și cu dorințele lor de moment sau de viitor.
Se întâmplă în 99.99% din cazuri ca adolescentul nostru, adică copilul nostru iubit, să nu aibă nicio legătură cu imaginea ideală pe care noi ne-am făcut-o în minte despre cum ar trebui el să arate și să se comporte la o anumită vârstă. Aceasta este o informație care nu mai e o necunoscută, sau sper că nu mai este o necunoscută, pentru mulți dintre părinții cu acces la internet. Noi visam un mare sportiv, iar el este tocilar; noi îl visam un mare doctor, iar el este un artist visător. Și tot așa.
Când ne lovim de realitate, când dorința noastră narcisică de părinte nu este împlinită, ajungem la conflict. Adolescentul nostru ne reproșează că nu îl ascultăm, iar prin răspunsurile pe care noi i le dăm de fapt îi reproșăm că nu este așa cum ni l-am imaginat noi. Uitând pur și simplu că este o ființă umană independentă de noi, asupra căreia acționează alți stimuli decât cei care au acționat asupra noastră. O nouă ființă umană care trăiește alte timpuri pentru care noi nu am fost pregătiți (și mulți pare că refuză să se pregătească și să le accepte) și nu au nicio vină că noi ne-am trăit adolescența în vremuri de lipsuri și de limitări.
Ca adulți avem nevoie să înțelegem că e bine ca în unele contexte să nu pretindem că știm când în realitate nu știm. Mai este bine să nu introducem reguli în viețile copiilor înainte de a fi discutate. De asemenea, e important ca atunci când adolescentul este tăcut, trist, furios să nu punem presiune să ne spună atunci, în acel moment și în acel loc ceea ce trăiește și i se întâmplă. Deja trăiește cu o presiune, cea a problemei care îl frământă. Dar îl putem asigura că atunci când are nevoie să vorbească suntem acolo să îl ascultăm. Dar să îl ascultăm, nu să comentăm, criticăm, dăm sfaturi sau orice altă atitudine care ar putea avea efectul invers.
Ce mi se pare important de știut este că adolescentul tău și relația ta cu el este consecința anilor anteriori, de când s-a născut și până când au apărut primele semne de pubertate. Nu ne trezim peste noapte cu un adolescent în casă, decât dacă nu am fost prezenți cu mintea și cu sufletul în relația cu copilul nostru. Atunci da, se prea poate să avem acest sentiment că ne-am trezit cu un copil în casă pe care nu îl cunoaștem, cu probleme pe care nu le înțelegem și cu așteptări nerealiste să „îmbunătățim” relația peste noapte sau la câteva ședințe la psiholog. Ar fi important ca părinții de adolescenți să înțeleagă că trimisul copilului la psiholog nu presupune că acesta îl va „repara” sau îl va transforma în copilul pe care părintele și-l dorește.
Însă relația cu adolescentul poate fi îmbunătățită dacă părintele sau părinții sunt determinați și conștienți că sunt primii care trebuie să schimbe ceva în setarea lor mentală și emoțională. Mai au nevoie să descopere răbdarea și să învețe să sporească resursele de răbdare. Dacă 13-14-15 ani (+/-) nu au investit în relația cu copilul plecând de la premisa că i-au oferit tot ce avea nevoie (hrană, îmbrăcăminte, casă, jucării, activități fără număr) dar mai puțin ceea ce ar fi avut nevoie copilul, atunci schimbările nu se produc peste noapte. Iar relația prezentă are fundamente diferite de așteptări. Și atunci ce e de schimbat sunt exact fundamentele, adică partea adulților de responsabilitate.
Ca să n-o mai lungesc prea mult, viața este o schimbare continuă. Și pentru fiecare schimbare e bine să fim pregătiți. Iar pentru a fi pregătiți înseamnă să dezvoltăm în noi flexibilitatea psihică, capacitatea de a asculta, de a face doi pași în spate și de a înțelege că unele lucruri nu sunt despre noi și despre amintirea adolescenței noastre. Și revenind…
Adolescentul sau adolescenta noastră (am pus doar adolescentul pentru o lectură cursivă, dar sunt valabile și pentru fete, nu doar pentru băieți) are nevoie să simtă că este ascultat/ă. Iar ascultarea de care are nevoie presupune ca adultul în care are încredere sau își dorește să aibă încredere are o minte deschisă să înțeleagă, o gură închisă și urechi deschise și mai ales de o inimă care simte.
Un an școlar bun tuturor!
