Am avut COVID!

Da! Am fost infestată cu nemernicul virus la sfârșit de aprilie, început de mai, în perioada sărbătorilor de Paște. Nu, nu am fost la înghesuială la slubă. Bănuiesc cum s-a întâmplat, în ciuda tuturor măsurilor mele de protecție. Măsuri și acțiuni care deveniseră obsesive anul trecut când, în perioada stării de urgență, când nu existau prea multe informații, nu existau măști de protecție, nu existau dezinfectante, nu existau mănuși, practic, nu exista mai nimic din ce avem astăzi, era să-mi pierd ambii părinți. Acum sunt bine, vaccinați.

Primele simptome au apărut sâmbătă dimineața, la cca 7-10 zile de la prima doză de vaccin. O durere ciudată de cap, stare febrilă, durere musculară în tot corpul, nas înfundat și strănuturi. La cafeaua de dimineață mi-a apărut primul gând că s-ar putea să fie COVID. Aveam un drum de făcut în jurul prânzului și am inclus în circuit și o vizită la farmacie pentru teste antigen. Mă îngrozea gândul că trebuie să mi-l aplic singură și am încercat, fără succes, să apelez la ajutorul farmaciștilor și mai apoi la personalul medical de la un centru de testare. Până la urmă, având amintirea procedurii de când am făcut prima doză de vaccin, m-am încumetat și m-am testat singură. În câteva minute rezultatul era pozitiv.

Nu mi-am dat timp să intru în panică și am acționat cât de rațional am putut. Am anunțat medicul de familie, am sunat la numărul scurt al DSP, am anunțat cele 10 persoane cu care m-am întâlnit în ultimile 7 zile, apoi părinții și prietenii apropiați, clienții și am așteptat. Primul mesaj a venit de la medicul de familie care, pe lângă îndemnul de a suna la DSP, mi-a dat câteva indicații de cum să abordez situația: hidratare foarte bună și optimism. Primul semn de la DSP a fost un apel pierdut în noaptea de duminică spre luni. I-am sunat înapoi și am stabilit să ne vedem dimineață la prima oră. Ceea ce s-a și întâmplat. Au venit luni pe la 6:30, după ce sunaseră în prealabil. O doamnă asistentă, îmbăcată în deja celebrul combinezon alb, deborda de vitalitate și bunăvoință. Ne-a zis să stăm liniștiți în casă, să anunțăm medicul de familie să ne dea tratament, ne-a spus că în termen de 24-48 de ore primim rezultatele, pentru că testele se prelucrează la nu mai știu care laborator, ne-a urat sănătate și a plecat.

În aceeași zi, spre seară, am primit și rezultatele via DSP. M-a sunat o altă doamnă foarte drăguță și amabilă, ne-a comunicat că rezultatele sunt pozitive, am parcurs procedura anchetei epidemiologice. Pentru că ieșirile în oraș nu sunt specialitatea noastră, ancheta a fost scurtă. Iar la final, cu cel mai vesel ton cu putință, ne-a urat „vacanță și odihnă plăcută pentru următoarele 14 zile.” A doilea telefon l-am primit de la medicul de familie care, cu aceeași stare de bună dispoziție, mi-a făcut din nou instructajul: hidratare cât mai multă, mâncat sănătos (știți voi: legume, fructe, carne etc), somn de voie, fără televizor și fără știri, să îi scriu în fiecare zi cum stau cu saturația de oxigen, cu pulsul și în general cu simptomele.

Toate bune și frumoase, doar că eu eram pe final de semestru la master, mai aveam niște cursuri și niște referate de scris și de predat. Dar, cu camera închisă, am audiat, fără să intervin, și am putut sta în poziții mai relaxate.

Marți dimineață, însă, au început stările de panică, gânduri obsesive, imagini catastrofale, crize de plâns. Mi-am îngăduit să le simt, să mă doară, să îmi fie frică, să plâng. Apoi m-am luat de jos și am zis că va fi bine dacă ascult de sfaturile medicului meu și le pun în practică.

Ajunsesem în perioada aceea să beau câte 5 litri de lichide (apă, limonadă și ceaiuri). Din a treia zi mirosul și gustul dădeau semne că nu mai sunt la parametri normali. Am început să citesc pe internet opiniile unor medici legate de pierderea mirosului și a gustului. Nu mai știu unde am găsit un articol ale cărui informații mi-au rămas în minte: mirosul și gustul se (re)învață. Pentru că starea de oboseală era constantă, indiferent de cât mult dormeam, și pentru că nici concentrarea nu mai era în parametri, am decis că cel mai bine e să nu gătesc, să mă tratez ca pe o prințesă și să primesc mâncare gata făcută. Pentru miros aveam la îndemână sticla cu spirt, La fiecare oră îmi dădeam cu spirt pe mâini și mă forțam să îl simt. La capitolul gust: comandam mâncăruri pe care nu le-am mai gustat înainte și mă forțam să simt gustul fiecăreia.

Ca parte din ritual, în fiecare dimineață îi trimiteam doctoriței de familie raportul cu simptomele pe care le mai aveam și evaluam cât de cât intensitatea lor, saturația de oxigen, pulsul, calitatea somnului, temperatura corpului (care varia între 35,5 și 36,8) și alte detalii pe care le consideram importante. Pulsoximetrul mi-l cumpărasem cu ceva vreme în urmă, când o altă prietenă a trecut prin boală și i-am luat și ei atunci. Ce n-aveam în casă, și a apărut mai târziu, a fost tensiometrul.

Doctorița mea de familie a fost un sprijiin inestimabil în acea perioada. De fiecare dată când mă suna mă încuraja: „nu o să-mi strici tu mie statisticile.” Dintre pacienții săi foarte foarte puțini au făcut forme grave. Mi-a spus de fiecare dată să mă hidratez și să rămân optimistă.

Suportul moral a venit, cum bănuiesc că vă așteptați, de la familie și de la prietenii apropiați. Familia îmi spunea bancuri la telefon, prietenele îmi trimiteau poze și filmulețe cu pisici și alte animăluțe. Am citit mult, m-am uitat la comedii, am dormit cât am putut de mult și m-am ferit de știri. Așa am dus-o 14 zile.

E o banală gripăî? Nu știu ce să spun, că de gripă nu-mi amintesc să fi suferit vreodată. Dar nu am auzit vreodată de vreo gripă la care simptomele să difere de la o zi la alta, să facă schimbări de n luate câte k timp de 14 zile și mai mult. Când eram mică știu că am avut vreo 2-3 ani când făceam polidin și plângeam de durere. O răceală mai nasoală nu e sigur. Răcită am mai fost, dar nu-mi amintesc să fi avut toate simptomele cu care m-a „fericit” COVID-ul. Sigur nu-mi amintesc să-mi fi pierdut gustul și mirosul, și sigur la nicio răceală anterioară nu am simțit oboseală și lipsă de concentrare un timp atât de îndelungat. De regulă dispar după 2-3 zile de odihnă.

E nasoală carantinarea. Spre deosebire de starea de urgență, când mai ieșeam din casă măcar o dată pe zi, în aceste 14 zile am stat exclusiv în casă. Gunoiul îl aruncam seara târziu, când vecinii nu mai ieșeau. Din fericire ușa care dădea spre ghenă era mereu deschisă. Când veneau curierii fie cu mâncare, fie cu alte cumpărături (a fost perioada în care aveam în foster și mama pisică cu puii) deschideam ușa cu masca pusă și le făceam semn să le lase jos. Am plătit exclusiv cu cardul.

Ar spune unii că vaccinul e ineficient dacă tot am luat virusul. Nu ștu ce să zic. Eu am fost fericită că am făcut prima doză și că organismul deja începuse să producă anticorpi. După prima doză numărul acestora nu este mare, dar a fost suficient să mă țină departe de spital. Poate că și datorită lui nu am avut probleme de respirație. De altfel, tusea a fost singurul simptom care a fost prezent la început după care a dispărut complet.

Când a trecut perioada de izolare am făcut un nou set de analize pentru că starea de obseală și lipsa de concentrare persistau. Din fericire, sechele nu au rămas. Am făcut și a doua doză, chiar dacă am trecut prin boală, pentru că rău nu avea ce să facă. Ce nu am făcut încă a fost testul pentru numărul de anticorpi.

Am scris experiența aceasta pentru că suntem în plin val 4 și recunosc că mă sperie inconștiența autorităților și a unor politicieni. Mi-a fost frică în primele zile după confirmarea diagnosticului, dar mi-am adunat toată voința să pot să fiu optimistă, să văd și partea bună a experienței: m-am tratat ca pe-o prințesă și am fost înconjurată de grija celor dragi și susținută emoțional de „tribul meu”.