Ca tanar invatacel in ale jurnalismului, la inceputul anilor ‘90, cand inca presa era frumoasa si infloritoare, am invatat ca o stire este stire atunci cand raspunde la intrebarile: cine?, unde?, cand?, ce? si cum?. In practica, orice raspuns lipsa la una dintre aceste intrebari avea ca urmari fie nepublicarea stirei, fie rescrierea ei. Intrebarea “de ce?” era considerata un fel de bonus, care dadea farmec textului publicat. Dar putea foarte bine sa si lipseasca.
In viata de zi cu zi “De ce?” este principala intrebare la care cautam raspuns.
Cand pornim intr-un proces de cunoastere de Sine incepem cu un “De ce?” continuat, functie de nevoile individuale de a sti ce ni se intampla, de detaliile nevoilor, a scenariilor si a intelesurilor care ne scapa.
Cu cat urlam mai tare “De ce Doamne, de ce?” cu atat prapastia dintre mentalul nostru si adevarul nostru interior devine mai mare si mai intunecata.
“Raspunsurile sunt in tine” este o lozinca purtata ca un stindard, sau ca o diadema, pe capetele celor care, aparent, au gasit calea de cunoastere. Dar prea putini poarta o haina a intelepciunii numita “arta de a pune intrebari”. Pentru ca aproape nimeni nu ne invata sa ne punem intrebari. Inca din copilarie primim raspunsuri pe tava: “ia-le si foloseste-te de ele”. Si astfel suntem angrenati intr-un carusel al evenimentelor care se repeta, suntem impinsi navalnic intr-o spirala care cel mai adesea se dezvolta pe orizontal si prea rar pe vertical.
Pe calea cautarii de Sine ne punem intrebari si cautam raspunsuri. Uneori le gasim. Sau, de fapt, intotdeauna le gasim. Apoi cerem ajutor, pentru ca raspunsurile pe care le gasim ne raman implementate in memorie ca un fel de informatie, deci prea rar le dam importanta. Si ajutorul ne vine tot sub forma de intrebari si raspunsuri.
Fara sa ne dam seama, pe drum, ne intalnim, inevitabil, pentru ca ne invartim in cerc, de STIU. Acest atat de scurt, dar atat de viclean verb, care ne face inaintarea imposibila. Pentru ca, odata ce STIU, nimic nu mi se mai poate arata. Atata vreme cat STIU nici o intrebare nu-si mai are sensul. Cat STIU este prezent in orice cautare, capacitatea mentala de a formula intrebari se atrofiaza si … moare!
Am vazut de curand o comedie (Sex and Death) cu un barbat care, aflat pe punctul de a se casatori cu o femeie frumoasa, care corespundea idealului sau de sotie, primeste pe mail o lista cu 100 de nume de femei. Casatoria se anuleaza si el pleaca in aventura propusa de acea lista: aceea de a cunoaste si de a avea o relatie sexuala cu doamnele de pe lista. Comicul situatiilor abunda. Dar la final, cand o intalneste pe cea din urma de pe lista, el isi raspunde la intrebarea “de ce?”, dupa o lunga lista de raspunsuri la intrebarile: cine, ce, cum, unde, cand.
Din dorinta de a atinge, cel mai adesea “fericirea”, sarim niste etape importante in cautarile noastre. Cand incepem un proces de “arheologie personala” cum frumos spune Jacques Salome descriind “demersul spiritual individual”, este esential sa incepem prin a ne raspunde la intrebarile de baza: cine? ce? cand? unde? cum?. Procesul de cunoastere de sine, astfel inceput, transforma evenimentele importante ale vietii, care ne-au marcat parcursul existentei, in “stirile” noastre, un sirag de evenimente care pot ajunge in final sa dea un raspuns pertinent la intrebarea “de ce?”, oferind o perspectiva a lucrurilor mult mai aproape de Legea “Cauza-Efect” si eliminind pana spre zero factorul “providenta”. Complexitatea unui raspuns pentru “de ce?” poate contine intreaga esenta a cautarilor de moment.
Adevarul dureros este nu ca raspunsurile nu exista sau nu satisfac nevoile noastre, ci ca suntem subreziti in capacitatea de a formula intrebari. E limpede ca o data ce intrebarea a fost pusa, jumatate din raspuns l-am primit, pentru ca este continut in textul intrebarii. Dar daca intrebarile se invart in cerc si sunt formulate altfel, raspunsurile vor varia si vor fi formulate altfel. Dar esenta va fi aceeasi.
Cand “Arta de a pune intrebari” va fi perceputa ca fiind de Natura Divina, Adevarul ni se va revela in profunzime. Umanitatea a pus intrebari legate de exteriorul fiintei si a ajuns sa plece in spatiu. Este momentul sa ne punem intrebari legate de interior! Si putem incepe cu cine? unde? cand? cum? ce? si sa-l lasam pe “de ce?” sa se nasca singur atunci cand raspunsul este pregatit sa apara.
Candva, in vremi de mult apuse, de licean, il citeam pe Platon si eram fascinata de dialogurile lui Socrates. Nu-mi amintesc detalii, ci impresii despre arta de a pune intrebari care incita la diverse exercitii stilistice.
M’ai dat gata! Tre’ sa ma duc la stramosii stramosilor 🙂
Eu am o intrebare…… DE CE societatea tinde sa ridiculizeze unele aspecte ale vietii pe care nu le intelege? De ex. spiritualitatea si practicile ei. Cine ne educa in spiritul asta de turma si cum sa le facem fata unor astfel de persoane?
Mickey ia incearca sa iti pui intrebarile referindu-te la tine 🙂