Dacă ați intrat să citiți articolul provocați de titlu, ați avut cel puțin un gând legat de o problemă psihică. Ați putea crede că veți găsi răspunsuri pentru întrebări legate de faptul că uneori (unii mai rar, alții mai des) auzim în mintea noastră voci. Pe unele le recunoaștem, altele ne sunt străine.
Dacă ați intrat pe articol cu astfel de gânduri s-ar putea să găsiți răspunsuri la întrebări, la fel de bine cum s-ar putea să nu găsiți nici un răspuns.
Să vă zic, însă, de la ce am pornit. Mi se întâmplă adesea să fac o fixație (unii ar zice că se blochează) pe câte o melodie și o ascult încă o dată și încă o dată, pe repeat cum s-ar zice, până se produce un declic emoțional. Arareori se întâmplă să nu se producă acest declic și să îmi zic că asta este, voi reveni la cântec la un moment dat. Așa s-a întâmplat și astă vară.
Dar până să vă dezvălui care e cântecul cu pricina, am să vă spun o anecdotă. Când lucram cu Vița de Vie și ne pregăteam să lansăm un al doilea single de pe albumul Doi, am făcut un tur al radiourilor să asculte directorii de programe și/sau directorii muzicali materialul și să alegem o piesă de promovat. Nouă ne plăceau toate, că erau „copiii noștri”. Mai mult ai lor, ai băieților, dar la acea vreme trăiam cu fantasma unei mari familii.
Așadar ne-am dus cu Doi la radiouri și la unul dintre acestea, unul generalist, am propus o melodie care era mai „blândă”, fără chitară cu distors, cu niște versuri tandre. Avea tot ce avea nevoie pentru a fi difuzată la acel radio generalist, al cărui public țintă erau familiile cu copii, care își duc odraslele cu mașina la grădi și la școală. Avea tot, mai puțin titlul. Titlul și versurile: Mâna ta se lasă, se lasă mângâiată / Pârul tău, funie strâns legată la gătul meu. Ni s-a spus: „Cum ar suna pe post: urmează Vița de Vie cu piesa La gâtul meu? S-ar speria toți că îi trimitem la sânge pe pereți.” Am plecat furioși de acolo și dezamăgiți.
Privind în urmă îmi dau seama că reacția ține de o anumită caracteristică a mentalității societății noastre. O mentalitate care nu s-a schimbat prea mult, dar de care au vorbit mai mulți oameni remarcabili care au luat contact sub o formă sau altă la nivel intim afectiv cu românii. Cel care îmi vine primul în minte este Darren Cahill. El spunea că cea mai mare muncă pe care a avut-o de dus cu Simona Halep a fost cea legată de mentalitate. Pentru că suntem tentați să ne orientăm spre ce e negativ, rău chiar și atunci când ne este bine.
La asta aș adăuga că în ultimii ani a devenit evident și un alt fenomen, cel al negării realității. Unii ar spune celebra expresie, altfel golită de conținut, „băgăm totul sub preș” și pretindem că nu există. Dar există. Există și sinucideri, există și violuri, există și abuzuri, există și violență de la cele mai mic vârste. Există foarte multă nepăsare, există obiceiul de a întoarce privirea, există multă nesimțire, există nedreptate, există un sistem inversat de valori.
Și tot ce există rău ne împiedică să vedem și să auzim tandrețea dintr-o piesă precum La gâtul meu. O melodie care nu a ajuns foarte des, aproape deloc în playlist-urile de concert ale formației. O piesă vitregită de soartă, dar care merita mai mult.
Acum am ajuns la Aud/Auzind voci. De fapt piesa se numește Hearing Voices a celor de la Foo Fighters. Vă pun la final versurile și melodia ca să vedeți, adică să auziți, ce bucurie de melodie este.
Ascultând-o astă vară încercam, ca de fiecare dată, să mă las pătrunsă de ea și de versurile sale. Cântă despre vocile pe care le auzim în mintea noastră. De fapt despre vocile pe care le aude un îndrăgostit care se află într-un moment de reflecție. Poate tocmai a fost părăsit sau poate tocmai a părăsit. Un îndrăgostit care răsucește gândurile în minte încercând să se resemneze cu gândul că nimic bun nu are cum să dureze. Un îndrăgostit care caută în mintea și sufletul său imaginea și vocea persoanei iubite în speranța că la un moment dat totul se va liniști. Dar pare că un vacarm se află în mintea sa. Un vacarm de voci, dar nici una a persoanei iubite.
Și vin și vă întreb: nu vi se întâmplă să auziți vocile celor mai apropiate persoane atunci când aveți de luat o decizie? Auziți vocile părinților, ale prietenilor cei mai buni, ale personajului din filmul văzut ieri care, culmea, trăia aceeași poveste ca și tine? O secvență elocventă în acest sens este în filmul The Story of Us cu Michelle Pffeiffer și Bruce Willis.
Și acum imaginați-vă că vine o trupă de rock românească cu o piesă de dragoste intitulată Aud voci. … Mda, se va împiedica de toate prejudecățile radiourilor generaliste.
P.S.: Nu am pretenția că nu am avut același tip de mentalitate. Am avut-o și uneori mai cad în păcat. Însă în perioada de formare în psihanaliză am descoperit cât de important este pentru practician să aibă în minte vocea analistului, vocea supervizorului și chiar propria vocea atunci când îi reamintește de articole, de cazuri, de interpretări date de-a lungul timpului. Și mă bucură în analizele pe care le-am condus sau le conduc când analizanții mei îmi spun, după o perioadă, că în anumite situații aud vocea mea mai degrabă decât vocea critică a părinților lor.
Hearing Voices – Foo Fighters