O prietenă îmi trimite zilele trecute un mesaj prin care îmi cerea să îmi fac puțin timp în agendă și pentru ea. Îi știam într-o oarecare măsură situația, dar de această dată îmi spune că este copleșită, că are atacuri de panică și episoade de vertigo.
Când în sfârșit ne auzim, îmi povestește ce a trăit în ultima perioadă, ce simptome are, ce gânduri o macină, ce emoții o încearcă. Multe dintre cele ce le auzeam erau vechi, adică-mi erau cunoscute. Dar ascultându-o, uneori întrerupându-o pentru mai multe detalii și scurte încercări de reformulare sau interpretare, am identificat că ceva nou se întâmplase. Iar acel ceva nou care s-a întâmplat în modul său de a gândi și de a simți mi-a revelat conflictul care se petrecea în inconștientul său. Un conflict ca la carte dintre două dorințe inconștiente care generau un sentiment de vinovăție și unul de rușine foarte intense, ambele paralizante, sufocante, care-i sabotau capacitatea de a mai deține controlul asupra a ceea ce simte sau face.
Nu intru în detalii, pentru că nu am acceptul său. Dar ceea ce vreau să scriu este despre Auto-analiza, procesul la care cei mai mulți dintre noi se angajează în speranța că ne vom restabili echilibrul psihic.
Ajungem în conflicte cu noi înșine și cu lumea în ani de zile de experiențe de viață. Bazele vieții noastre psihice se pun în copilărie. Asta nu mai este un secret. Dar este și punctul spre care, în suferință emoțională fiind, ne îndreptăm fără ezitare gândurile și atenția în căutarea unui răspuns revelator. Deseori îl găsim acolo, în relațiile pe care le-am avut sau în spectacolul relațiilor celor din jurul nostru. Copii fiind ne-am reprezentat lumea așa cum ne-au făurit-o adulții din jur: cu afecțiune sau surogat de afecțiune, cu recompense și pedepse, cu amenințări sau abandonuri fizice sau afective, cu respingeri sau neglijență ș.a.m.d. Inevitabil există o amintire dureroasă pentru noi, nesemnificativă adesea pentru ceilalți actori din scena vieții, la care ne întoarcem iar și iar de fiecare dată când ne doare.
A ne pune neîncetat întrebări în încercarea de a desluși cauzele și traseul suferințelor noastre este un demers bun, dar limitat. Când întrebările sunt aceleași, când experiențele încep să se asemene între ele, când dinamica relațiilor cu cei din jur urmărește un scenariu parcă predefinit, când senzația generală este că suntem prinși într-o capcană, în ciuda tuturor eforturilor pe care le-am depus pentru a înțelege, a schimba, a rezolva, atunci suntem în blocaj, iar autoanaliza și-a atins limitele.
În disperare căutăm remedii imediate, iar internetul este foarte generos din această perspectivă. Zeci, sute, mii de articole, de înregistrări, de conferințe, de specialiști care recomandă… un hățiș de informații se deschide ca o „pădure fermecată” plină-ochi de „bunătăți”. Dar cum știu care este cea mai bună soluție pentru mine, cel/cea care am analizat, am întors pe toate fețele situația cu care mă confrunt? Sigur, multe dintre cele pe care le citesc sau le aud le cunosc deja; sunt totuși în propria—mi autoanaliză, în propria-mi căutare de ani de zile. Sigur, multe informații par aceleași spuse cu alte cuvinte. Dar e bine, înseamnă că sunt bune. Găsesc chiar persoane care au trecut prin situații asemănătoare cu a mea și iată, au reușit să depășească, să se re-echilibreze, să ierte și să se ierte. Ar trebui să îmi folosească și mie.
Și totuși… NU! Nu merge nicio rețetă și nicio cale pe care altcineva a parcurs-o. Oare ce lipsește?
Dacă aruncăm o scurtă privie spre tragediile antice vom vedea că în fiecare moment de cumpănă, în fiecare situație conflictuală, în fiece scenăîn care destinul este pus la încercare, apare un personaj care descrie situația dintr-o altă perspectică, oferind eroilor principali o altă perspectivă asupra momentului sau istoriei sau a legilor divine sau umane. Poate fi un profet, poate fi un zeu, poate fi un oracol sau un alt erou, uneori chiar un vis. Ce e de reținut este exact acest aspect: al ochiului care privește dintr-o altă perspectivă și oferă o interpretare.
De cele mai multe ori în cazurile în care mă sună prietenele când au o problemă, când simt că s-au împotmolit în procesele lor, lucru acesta se întâmplă pentru că, le spun, se învârt în jurul cozii, ratând esența. Dar nu pentru că nu ar fi suficient de înțelepte sau de citite sau de analizate, sau pentru că nu ar ști tehnici sau metode de analiză. Nu. Răspunsul e chiar simplu: e nevoie de o privire neutră și o ureche antrenată să audă dincolo de cuvinte, de relatările faptelor, de explicațiile pe care ni le dăm, de resemnările în care cădem, să ia cursul vinovăției și al rușinii în căutarea unui sens.
Auto analiza se împotmolește deseori pentru că durerile noastre s-au născut în relație cu ceilalți și au nevoie să fie recunoscute de un celălalt, înțelese și verbalizate de un celălalt, de un celălalt care nu intră în dinamică, în actul repetării acelor scene care se re-joacă în viață și sunt dătătoare de suferință. Un celălalt în relație cu care putem găsi un sens nu doar cognitiv, ci și emoțional pentru caruselul în care gândurile și emoțiile se află, un sens care să pună capăt cercului în care se învârt. Măcar puțin dacă se rupe sau se deplasează calea ruminațiilor și tot e un câștig important.
Rețetele de pe net, experiențele asemănătoare ale altora sunt bune în măsura în care primim o consolare că nu suntem singurii care suferă. Dar diferențele de istorie personală sunt esențiale. Ce merge într-un caz, într-un altul ar putea să adâncească suferința. Și la medic când mergem primim rețete personalizate. La nutriționist dacă apelăm primim un plan alimentar personalizat. Chiar și la sală dacă mergem și apelăm la ghidajul unui antrenor vom avea parte de un program personalizat. De ce când vine vorba de suflet, de minte, de sine nu am fi conștienți că avem nevoie tot de o abordare personalizată?
Autoanaliza este bună, dar ar limitele sale!
Mică rețetă:
- contactează un psiholog/psihoterapeut sau scrie-mi și stabilim o ședință.