Puține sunt cărțile care mi-ar fi plăcut să le scriu. Unele dintre ele chiar le-aș fi putut scrie dacă m-aș fi apucat serios de acest obicei al scrisului. Bolile nu apar chiar din senin a lui Cyril Tarquinio este una dintre ele. Spun asta pentru că multe dintre intuițiile mele sunt abordate și dezvoltate de autor în acest volum. Principala fiind că omul trebuie tratat în integralitatea sa, adică într-un mod holistic, indiferent de afecțiunea fizică cu care se prezintă la medic. Este motivul pentru care multor oameni, deși suferinzi, nu l se descoperă cauzele afecțiunilor. Poate pentru că problemă nu este la nivelul funcționării organelor, ci este în trecutul lor și în modul în care au fost gestionate situațiile traumatice.
Una dintre intuițiile mele este legată de traumele copilăriei care nu dispar nicăieri, ci rămân înmagazinate undeva în tot ceea ce reprezintă ființa noastră. Și de acolo de unde sunt ele puse la păstrat acționează asupra organismului nostru atunci când ajung la saturație sau când condiții noi de viață oferă cadrul optim pentru retrăirea lor (sau retraumatizare). Explică autorul ce mecanisme ale memoriei fac posibil acest lucru de la mirosuri specifice asociate cu trauma originală, până la anumite zgomote sau o anumită lumină.
Vorbește apoi de un lucru pe care adesea îl întâlnesc și eu și căruia sunt oarecum forțată să îi fac față, fie că apare în ședințele de cabinet, fie în relațiile de prietenie. Este vorba de acele tipuri de „îmbărbătări” care spun că trecutul este trecut și nu mai ai ce să îi faci, trebuie să uiți și să ierți. Ceea ce sună foarte bine, dar nu se poate realiza la comandă. Însă o astfel de abordare adâncește suferința și amintirea traumatică care duce, după cum spune și titlul, la o boală.
Tarquinio explică funcționarea creierului, care părți din acestea se ocupă cu reglarea emoțiilor, care se ocupă cu comunicarea cu organele din corp. Vorbește, cum e de așteptat, despre hormoni, despre efectele și rolul lor în funcționarea creierului și a organismului uman. Sunt informații pe care oricine care este cât de cât interesat de sănătatea psihică și fizică le-a întâlnit în cel puțin un articol de specialitate. Puse la un loc este mai clar cum funcționează atât în traume, cât și în diverse tipuri de relații, de la cele de familie la cele de prietenie sau de iubire. Tarquinio le prezintă însă cu umor și le integrează într-un tablou amplu despre trauma, despre efecte și despre importanța psihoterapiei.
Însă nu se oprește la psihoterapie. Sau nu se oprește spunând că este singura cale de vindecare a suferințelor, pe lângă medicină, adică tratamente medicamentoase. M-a luat prin surprindere, și aici vorbesc de una dintre cele mai importante intuiții personale, când povestește despre cât de important să dai oamenilor libertate și încredere că ceea ce ei folosesc nu este de aruncat sau de condamnat. Dacă vor să integreze în viața lor arte divinatorii, practici șamanice, practici religioase sau diverse tipuri de ritualuri, iar asta îi ajută în proces, să facă. Iar tu ca psihoterapeut, ajută-l să integreze ceea ce trăiește. Ș povestește toate acestea din perspectiva unui om de știință, așa cum se descrie, care a mers să întâlnească un șaman, care l-a surprins cu o informație la care nu se aștepta. Și din prisma aceluiași om de știință care a colaborat activ cu un iman pentru a-și ajuta un pacient.
Este o carte, așa cum sugerează și colecția Editurii Trei, „pentru toți”. Pe măsură ce citești este greu de crezut că nu vei identifica momente traumatice în istoria personală. Când vorbește de traumă se referă și la violență îndreptată împotriva copiilor în special, și de abuz sexual la orice vârstă, dar mai ales la vârste mici. Și, în același timp, dă importanță oricărui tip de traumă provocat de plecarea sau moartea unui părinte, a unui copil sau a unui prieten, de abandon, de relocarea sau divorțul părinților, de certurile și violențele la care ești mator. Sunt multe evenimentele care pot fi trăite ca o traumă și modul în care sunt gestionate duc spre sănătate sau spre boală fizică.
Într-un final, psihoterapia are un rol important în vindecarea sau cel puțin în gestionarea optimă a traumei. Autorul nu favorizează un anumit tip de terapie, ci pune accent mai degrabă pe personalitatea terapeutului și pe capacitatea sa de adaptare la nevoile pacientului. Și mă gândeam în timp ce citeam că cel mai mare deserviciu care se poate face unui om aflat în suferință este să îi dai o formă nu un conținut. Adică să îi recomanzi un anumit tip de terapie, nu un om.