Autobiografia lui Mark Twain

Biografiile și autobiografiile sunt unele dintre cărțile pline de savoare pe care îmi place să le citesc. La cea a lui Freud scrisă de Peter Gay am plâns. La autobiografia lui Mark Twain, de fapt „capitole” din autobiografia sa, am râs.

Huck Finn și Tom Sawyer au fost personajele care mi-au însoțit copilăria. Îmi amintesc și acum că în momentul în care am început să le citesc aventurile mama îmi spunea râzând momentele din cărți care au impresionat-o. Și acum, dacă stăm de vorbă, își amintește și râde cu poftă.

„Capitole din autobiografia mea” dezvăluie care sunt persoanele care l-au inspirat pe Samuel Clemens, numele real al lui Twain, pentru fiecare dintre personajele cărților sale. Și aduce completări fascinante despre locurile copilăriei, despre prietenii săi, despre adulții care au jucat un rol mai mare sau mai mic în modul în care a ajuns să privească lumea. Mărturisirea că lui îi plac liliecii care populau peștera la care mergea cu prietenii să descopereaur, m-a făcut să rd și să-mi spun „Hei, Sam, dacă ai știi ce trăim noi acum din cauza liliecilor!”

Impresionante sunt durerea și sinceritatea cu care vorbește despre fiica sa preferată, Suzy, autoarea primei sale biografii. Biografie din care Twain citează ca puncte de plecare pentru amintirile pe care cu atâtă generozitate le dezvăluie în articolele ce formează capitolele autobiografiei sale. Durerea pierderii ei o transformă cu delicatețea unui tată iubitor într-o împăcare pentru amintirea ei și pentru sufletul său îndurerat.

Un foarte fin observator al naturii umane, însoțește fiecare descriere a experiențelor sale cu emoții trăite și cu observații analitice retrospective. Intrarea în freamătul duelurilor, în ciuda atitudinii sale împotriva acestei practici a vremii, modul în care și-a susținut fratele mai mare financiar și emoțional, chiar dacă acesta mergea dintr-un eșec în altul, întâlnirile cu înalți demintari ai momentului, dar și cu alți scriitori, aventurile în Europa, dar și atmosfera de familie, constant însuflețită de copii și de relația cu soția sa sunt povești de sine stătătoare care arată o personalitate complexă, vie și cu o uimitoare capacitate de autoanaliză.

Spre finalul cărții chiar spune că pentru el este o activitate constantă aceea de a se analiza în raport cu ceilalți, în raport cu cine a fost și cine își dorea să fie, cum acceptă neajunsurile personalității sale și cum pune în evidență calitățile. Dintre care cea mai importantă este consecvența față de principii. Și o constantă a vieții sale rămâne umorul pe care îl descoperă sau îl redescoperă în discursuri ținute cu decenii în urmă, pe care caută să îl pună în evidență în orice scriere, dialog sau conferință.

Recomand cu mare drag Mark Twain – „Capitole din autobiografia mea” de la Editura Herald.

Negarea realității și optimismul bolnav

În timpul campaniei pentru Casa Albă la mai multe posturi de televiziune americane și în mai multe ziare apărea Mary L. Trump vorbind despre unchiul său, președintele SUA. Am căutat pe internet și am găsit un interviu despre cartea pe care tocmai o lansase, interviu în care făcea apel la specialiștii în domeniul sănătății mentale să iasă și să vorbească despre patologiile vizibile ale lui Donald Trump.

Cartea am primit-o de la „Moș”, iar azi nu m-am lăsat până nu am terminat-o. Mary L. Trump are o licență și un master în Limba Engleză și Literatură Comparată, licență și doctorat în psihologie. Am citit scurta ei prezentare când eram pe la jumătatea cărții, pentru că m-am trezit că sunt absorbită de lectură; că sunt cu ochii minții în locurile și situațiile pe care le descrie, iar asta doar talentului său. Mărturisesc că m-au scos din ritm greșelile de tehnoredactare și îmi tot venea să pun mâna pe telefon să sun la editură să le spun să schimbe corectorul.

Mary L. Trump este fiica fratelui mai mare al lui Donald Trump, cel care a fost prima victimă a bunicului său, Fred Trump, cunoscut investitor imobiliar american. Mary reconstruiește din amintirile sale, ale mamei sale, ale bunicii și mătușilor sale atmosfera din familia Trump. Identifică principalele cauze ale disfuncționalităților din relațiile dintre ei în lipsa îndelungată a bunicii sale din viața copiilor din cauza unei boli care i-a pus viața în pericol la scurt timpdupă nașterea celui de al cincilea copil. Dar și în incapacitatea bunicului său Fred de a fi un tată bun pentru copii, de a empatiza cu suferința soției și cu durerea și spaima copiilor că își vor pierde mama.

Cei cinci copii ai familiei Trump, dintre care Donald a fost al patrulea născut și care avea 2 ani când mama sa a fost internată pentru o lungă perioadă de timp, au trăit un dublu abandon: cel al mamei spitalizate și cel al tatălui preocupat mai mult de a face bani, pentru care lucra 12 ore pe zi, 6 zile pe săptămână. Pentru Fred Trump durerea era o slăbiciune, suferința era o slăbiciune, empatia era o slăbiciune. Tot ce putea fi o urmă de umanitate era o slăbiciune. Mary L. Trump arată cum Donald a învățat de mic să fie arogant, disprețuitor, bully cu ceilați, nu ca mecanisme de apărare în fața durerii, ci ca mod de a fi care să-i aducă aprecierea și recunoașterea tatălui.

Întreaga carte argumentează de ce Donald Trump nu este nimic altceva decât propriul său produs de marketing în care tatăl său a pompat milioane și milioane de dolari. El nu este și nu a fost niciodată „un om de afaceri de succes”. Dar întregul mecanism de suprviețuire psihică pe care l-a dezvoltat în copilărie l-a perfecționat continuu reușind să păcălească bancheri, oameni de afaceri și politicieni până în momentul în care aceștia nu mai puteau să dea înapoi, ci cel mult să gestioneze situațiile de criză astfel încât să nu piardă și încrederea în instituțiile pe care le conduc, nu doar banii.

Sunt în carte pasaje care păreau să descrie politicieni români foarte vizibili în ultima perioadă. Mi-ar plăcea să pot scrie fără rețineri care sunt cei care sunt doar produse de marketing și care au prea puțin de a face cu politica și cu interesul real față de cetățeni. Dar poate că deocamdată e mai bine să îi lăsăm să vedem ce fac și mai ales cum fac.

Dar nu pot să nu mă gândesc la sănătatea mentală a celor care ne cer să avem încredere în ei și să îi votăm. Cum putem identifica care dintre ei neagă și disimulează realitatea? Pentru că nu avem acces la istoriile lor de familie. Cea mai la îndemână variantă este aceea de a avea noi o capacitate de discernământ suficient de sănătoasă încât să punem în comparație realitatea cu declarațiile pe care ei le fac. O alta ar cere mai mult efort și timp să analizăm evoluția personală, profesională, politică a fiecăruia și să vedem cât din cele declarate public sunt reale. Cum ar fi, spre exemplu, informațiile despre studii, diplome etc.

Este adevărat că nu putem face o prezentare clară și lucidă precum a făcut Mary L. Trump în cartea sa „Prea mult și niciodată destul”, nefiind în proximitatea liderilor pe o perioadă atât de lungă; practic de o viață. Dar dacă reușim să dezvoltăm „organul” nostru numit psihic suficient de mult, vom reuși să distingem între podusele de marketing de pe scena politică și cei cu adevărat interesați să producă schimbări în viața politică și în viața societății.

Mary L. Trump face o adevărată prezentare clinică de caz și poate că avem nevoie să fie mai multe de acest fel înainte de alegeri. Și asta mă duce cu gândul la o discuție despre sănătatea mentală și propunerea ca cei care candidează să treacă printr-o evaluare psihologică/psihiatrică.

Este un demers care nu poate fi pus în aplicare pentru că ar încălca în primul rând dreptul constituțional de a candida și de a fi ales. Apoi ar încălca confidențialitatea actului medical și dreptul la intimitate.

Dar ce cred că s-ar putea face este aducerea pe agenda publică a sănătății mentale în general. Dezbateri pe teme ce țin de sănătatea mentală ar putea crește interesul pentru propria analiză, care va duce la o dezvoltare a „organului” numit psihic care are capacitatea de a detecta minciuna, disimularea, frica, aroganța, înșelătoria, dar și grija, iubirea, empatia, umanitatea genuine.

Donald Trump, după cum reiese din carte, suferă de mai multe tulburări psihice care, pe fondul eșecului din alegeri, se pot agrava. Iar până în 20 ianuarie, când va trebui să părăsească Casa Albă, mai e.

Un interviu Mary L. Trump puteți citi aici.

Cartea o găsiți aici.

Cu sportivii la psihanalist

De multă vreme mă interesa ceea ce se întâmplă în psihicul unui sportiv, fie el câștigător, fie pierzător, fie parte diintr-o echipă, fie practicant de sporturi individuale. Deși unii dintre ei ni se par zei „ai fotbalului”, „ai tenisului”, „ai basketului” etc. sunt totuși oameni ca și noi, dar al căror corp și al căror psihic funcționează în alți parametri.

Cartea „Sportivi pe divan” mi-a confirmat unele dintre ipotezele legate de ceea ce se întâmplă în psihicul unui sportiv talentat și puternic atunci când pierde inexplicabil. Cum s-a întâmplat și uneori se mai întâmplă cu Simona Halep, despre care am scris aici. Nu am pretenția că am acoperit toate aspectele posibile, pentru că analiza am scris-o din observații, nu în urma unui interviu. Chiar și așa, am intuit destul de bine care sunt „demonii” ei și ce o împiedica în urmă cu câțiva ani să își atingă obiectivele în ciuda pregătirii fizice de înaltă clasă.

Acum pot să mă bucur că până la urmă Halep a apelat la ajutorul unui psiholog, iar rezultatele acestei munci nu au întârziat să apară. De la data acestui articol până în prezent, Simona a câștigat două Grand Slam-uri și este în continuare numărul 2 mondial.

Revenind la carte. Ricardo A. Rubinstein, psihiatru și psihanalist argentinian, în baza unor dovezi științifice creionează un tablol al sportului și un portret al sportivului dintr-o perspectivă integratoare. Corpul și psihicul, argumentează el, nu sunt separate și se influențează reciproc. De multe ori și în multe cazuri conflictele inconștiente sunt cele care susțin sau sabotează evoluția unui sportiv. Iar în cazul unor echipe, dacă liderul sau liderii nu sunt stăpâni pe ei și cad pradă fantasmelor inconștiente și a conflictelor interioare, întreaga echipă are de suferit. Un lider puternic, însă, reușește să motiveze echipa și uneori chiar să răstoarne o situație dramatică, folosindu-se nu doar de rezervele fizice și psihice ale coechipierilor, ci și de energia publicului spectator și de energia echipei adverse.

Cu o serie de exemple din istoria recentă a sportului Rubinstein întregește partea teoretică și clarifică, chiar și pentru un cititor profan, care sunt mecanismele psihice care se pun în mișcare în mintea unui sportiv. Explică care sunt factorii care contribuie la „crearea” unor zei ai fotbalului, precum Maradona. Clarifică rolul familiei în atingerea sau ratatea unor performanțe. Detaliază de ce fanii, publicul pot contribui la o victorie sau la un eșec. Cum un sportiv poate folosi energia negativă a suporterilor echipei adverse ca o motivație pentru câștig, cum a fost cazul lui Ronaldo. Nu exclude nici contribuția mass-media care, prin metaforele folosite, crează așteptări sau imagini idilice, ridică sau doboară un sportiv sau o echipă.

Mi-a plăcut și mi-a rămas în minte paralela pe care a făcut-o la un moment dat cu artiștii. El spune că ceea ce au în comun este creativitatea. Munca susținută potențează creativitatea și ambele contribuie la creșterea încrederii în sine a fiecăruia.

În timp ce terminam de citit cartea am aflat că Dinamo a pierdut al 5-lea meci consecutiv și se află la coada clasamentului. Și mă gândeam că ar trebui să își schimbe nu doar antrenorul, lotul de jucători, echipa tehnică, ci și psihologul. Sau poate mai ales psihologul. Și mergând mai departe, mă gândeam că abordarea psihodinamică în sportul românesc pare să nu își aibă locul, iar parte din această situație este datorată și școlii românești de psihologie pentru care psihanaliza nu prezintă o importanță prea mare. Rubinstein în „Sportivi pe divan” explică de ce nu doar dezvoltarea abilităților, a memoriei, a motivației ș.a.m.d. e importantă. Ci mai ales identificarea conflictelor interioare, a idealurilor fantasmate din mintea unui jucător, a unei echipe și ce fel de modele mentale crează acestea.

Este o carte pe care e bine să o citească nu doar specialiștii în domeniu, ci și sportivii, antrenorii, părinții, membrii familiei unui sportiv. Nu doar ca să înțeleagă că universul sportivului este complex, ci și să se convingă că introducerea în echipa tehnică a unui psiholog cu o pregătire psihodinamică poate fi de mare ajutor.

Și nu în ultimul rând, este o carte care motivează cititorul să deao mai mare importanță mișcării și sportului pentru sănătatea sa nu doar fizică, ci și psihică.

Lectură plăcută!

În numele mamei

Librăria Humanitas Kretzulescu are un obicei frumos de a face Bazar cu cărți pe terasa din fața ei. Am aflat săptămâna aceasta de acest lucru printr-un eveniment creat pe Facebook în care anunțau ultima ediție pentru acest an.

A fost o zi ploioasă în București, tipică sfârșitului de octombrie și început de noiembrie și mă aflam față în față cu mine negociind dacă să merg sau să nu merg. Deși fusesem foarte încântată când am dat „Going” evenimentului cu ceva zile în urmă, gândul de a ieși din casă pe vremea asta nu-mi surâdea. În plus, tot azi am primit pachetul cu cărți de la Editura Trei. Nu mai spun de cele care așteaptă cuminți să fie citite.

Mi-am zis însă „hei, oricum trebuie să mergi după apă și mâncare pentru pisici. În plus mergi cu mașina, parchezi în apropiere. E suficient să te îmbraci gros. Hai că poți.” Și cu gândul la mâncarea pentru blănoasele mele, m-am urnit din casă. Bine am făcut, întrucât până am ajuns acolo ploaia își rărise picurii și nici frigul nu prea mai era frig.

Am trecut repede peste standul cu cărți pentru copii, iar la standurile de „oameni mari” am încetinit până la suspendare timpul și mișcările. Am savurat fiecare titlu. Contemplam coperțile, imaginile, desenele și descrierile de pe spate. Luam una câte una bijuteriile care îmi atrăgeau atenția și, dacă pe unele le păstram, la altele le dădeam drumul cu greu. Îmi spuneam că e ultimul bazar anul acesta. Dar vine și anul viitor.

„În numele mamei” am ales-o ultima. Mărturisesc că m-a intrigat titlul, deși inițial mi-a atras atenția imaginea mamei cu pruncul în brațe. Am întors la coperta 4 și am găsit asta:

„În numele tatălui: așa începe semnul crucii. În numele mamei începe viața“, spune Erri de Luca în această tulburătoare repovestire a nașterii Mîntuitorului.

Interesant, mi-am spus. N-am mai stat pe gânduri și am adăugat-o teancului pe care abia îl mai țineam în mână.

În timp ce o citeam realizam că, într-adevăr, Biblia nu cuprinde vreo evanghelie scrisă de vreo femeie. Chiar și relatarea nașterii lui Iisus nu este expusă din perspectiva Fecioarei Maria. Sau Miriam, cum îi spune autorul în carte. Deși există un adevărat cult pentru Maica Domnului, în special în biserica Catolică, experiența ei ne rămâne necunoscută din scrierile recunoscute oficial. Ne sunt intermediate de bărbați. Uimitor, nu?!

Lăudabil efortul lui Erri de Luca de a scrie această scurtă lucrare. Lăudabil că un bărbat a încercat măcar să își imagineze ce se întâmplă în mintea unei tinere femei în perioada sarcinii. Reușește într-o oarecare măsură să surprindă uimirea, bucuria, așteptarea din sufletul și mintea ei. Imaginează sarcina și relația mamei cu pruncul nenăscut în acea stare de fuziune în care ea îi povestește despre lume, iar el răspunde cu mișcări pe care tot ea și le traduce.

Abia când am ajuns la cea de a treia stanță am căutat să văd dacă autorul este bărbat sau femeie. M-am surprins că gândesc: sunt prea multe verbe, prea multe lucuri despre ce se face și mai puțin despre ce se simte. O femeie simte. O viitoare mamă își imaginează pruncul, îl „vede” în stările de reverie sau în vise. Îl simte așa cum se simte pe ea. Îl simte că se mișcă și își traduce mișcările prin ceea ce și pruncul ar putea să simtă.

Cu toate acestea, m-a înduioșat imaginarea nașterii Mântuitorului din perspectiva mamei sale. Diferă de ceea ce eu îmi imaginasem la un moment dat. Dar doar în expunerea trării. Bucuria, blândețea, iertarea, binecuvântarea, credința, curajul și încrederea sunt toate acolo. Dar și durerea separării. A primei separări.

Arta de a iubi

arta de a iubiDragostea, iubirea, a te îndrăgosti și a iubi, cu toate cuvintele din câmpul lexical, sunt subiect de studiu, de reflecție, de filosofie. Dar mai presus de toate, este o artă!

Erich Fromm a fost un psihanalist erudit, fin observator al psihicului uman, preocupat de relațiile interumane și de căutarea sensului iubirii, atât profesional, cât și personal. În această carte prezintă esența muncii sale, demonstrând cititorului, speciaist sau profan, de ce „a iubi este o artă”. Și, ca orice artă, presupune muncă, dedicare, capacitatea de a învăța dn experiență, precum și curajul de a-ți depăși limitele.

Ce înseamnă a iubi cu adeărat? Cum poți trăi iubirea deplină, împlinită, matură? La ce renunți și ce câștigi? Exstă iubirea autentică, împlinită, într-o cultură occidentală bazată pe consum, într-un ritm care tinde să atingă vitea luminii? Te poți opri să te iubești suficient încât să poți să dăruiești? Și ce dăruiești?

Sunt  parte dintre întrebările la care Fromm găsește răspunsuri și le argumentează. Mai mult, analizează diferitele aspecte ale iubirii, raportându-se la experiența de psihanalist. Adesea, în text, argumentele sale se bazează pe simolistica iubirii așa cum apare în Biblie, Vede și alte texte sacre ale diferitelor culturi.

Iubirea este parentală, maternă, fraternă. Dar este și iubire de sine și iubire de Dumnezeu. Caracteristicile fiecărui tip sunt elaborate cu grijă și dedicare, oferind cititorului o imagine de ansamblu aspura spectrului larg de trăiri pe cae îl presupune fiecare tip de iubire.

Dincolo de aspectul teoretic al iubirii, rămâne practica. De cele mai multe ori, acesta este momentul în care mulți oameni se „împedică”. Fromm, într-un capitol întreg, descrie cae sunt cerințele principale în practicarea iubirii, și ce-i împiedică pe mulți dintre semeni să atingă stadiul de iubire autentică, matură. Cerințele acestei arte sunt aceleași, ca în orice artă în care omul vrea să ajungă la excelență: disciplină, concentrare, răbdare și nu în ultimul rând, preocuparea majoră de a dobândi măreția.

În concluzie, este o carte despre Iubire, pe înțelesul oricui. V-o recomand ca lectură de vacanță, care nu vă va lăsa indiferenți. Sub o formă sau alta fiecare se va recunoaște în anumite aspecte, va înțelege și va da un sens impasurilor emoționale, va găsi soluții.

Carte: Eroul cu o mie de chipuri

eroul_cu_o-mie_de_chiuri_perp_mare“Eroul cu o mie de chipuri” a lui Joseph Campbell a fost alegerea mea pentru vacanta care tocmai s-a incheiat. La finalul cartii mi-am dat seama ca nu intamplator am citit-o acum, in zilele in care am sarbatorit Invierea Domnului. Aceasta carte este un tratat de analiza comparata a povestilor, miturilor si legendelor de pe intreg cuprinsul globului, o lucrare de sinteza care pune in evidenta vietile zeitatilor, eroilor care au fascinant si inca fascineaza oamenii de pretutindeni.

Citește mai departe