De la începutul pandemiei a crescut într-un mod alarmant cazurile de violență domestică, conformdatelor furnizate de autorități.
Situația femeilor, victime ale violenței domestice, este una dramatică. În multe cazuri nu solicită ajutor de rușine sau de teamă că nu sunt luate în serios. Atunci când prin curaj și părăsesc domiciliul o fac doar cu ceea ceau pe ele, cu copiii (acolo unde sunt) și lasă în urmă tot. Ele au nevoie de consiliere juridică și psihologică, precum și de locuri sigure unde să locuiască până își potconstrui o viață normală departe de abuzatori.
Fundația Vodafone, în claborare cu Poliția Română, Asociația Necuvinte și Code for Romania au lansat aplicația Bright Sky, care poate fi descărcată gratuit de pe AppStore și Google Playstore. Conține informații despre instituțiile la care pot apela persoanele aflate într-o situație de abuz, toate organizațiile care pot oferi suport, consiliere juridică și psihologică.
Ce este foarte important de știut de femeile care se află în situația de a fi victime ale violenței domestice este că pot obține ajutor, doar să îl ceară. Că nu sunt vinovate pentru ceeace li se întâmplă. Că nu trebuie să le fie rușine. Și că viața lor și a copiilor lor, sănătatea și integritatea fizică și psihică sunt mai presus de relația abuzivă, derușinea față de familie și de societate.
Întreaga știre aici: https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/bright-sky-ro-aplicatia-prin-care-femeile-abuzate-de-parteneri-pot-cere-ajutor-cum-functioneaza.html
De multă vreme mă interesa ceea ce se întâmplă în psihicul unui sportiv, fie el câștigător, fie pierzător, fie parte diintr-o echipă, fie practicant de sporturi individuale. Deși unii dintre ei ni se par zei „ai fotbalului”, „ai tenisului”, „ai basketului” etc. sunt totuși oameni ca și noi, dar al căror corp și al căror psihic funcționează în alți parametri.
Cartea „Sportivi pe divan” mi-a confirmat unele dintre ipotezele legate de ceea ce se întâmplă în psihicul unui sportiv talentat și puternic atunci când pierde inexplicabil. Cum s-a întâmplat și uneori se mai întâmplă cu Simona Halep, despre care am scris aici. Nu am pretenția că am acoperit toate aspectele posibile, pentru că analiza am scris-o din observații, nu în urma unui interviu. Chiar și așa, am intuit destul de bine care sunt „demonii” ei și ce o împiedica în urmă cu câțiva ani să își atingă obiectivele în ciuda pregătirii fizice de înaltă clasă.
Acum pot să mă bucur că până la urmă Halep a apelat la ajutorul unui psiholog, iar rezultatele acestei munci nu au întârziat să apară. De la data acestui articol până în prezent, Simona a câștigat două Grand Slam-uri și este în continuare numărul 2 mondial.
Revenind la carte. Ricardo A. Rubinstein, psihiatru și psihanalist argentinian, în baza unor dovezi științifice creionează un tablol al sportului și un portret al sportivului dintr-o perspectivă integratoare. Corpul și psihicul, argumentează el, nu sunt separate și se influențează reciproc. De multe ori și în multe cazuri conflictele inconștiente sunt cele care susțin sau sabotează evoluția unui sportiv. Iar în cazul unor echipe, dacă liderul sau liderii nu sunt stăpâni pe ei și cad pradă fantasmelor inconștiente și a conflictelor interioare, întreaga echipă are de suferit. Un lider puternic, însă, reușește să motiveze echipa și uneori chiar să răstoarne o situație dramatică, folosindu-se nu doar de rezervele fizice și psihice ale coechipierilor, ci și de energia publicului spectator și de energia echipei adverse.
Cu o serie de exemple din istoria recentă a sportului Rubinstein întregește partea teoretică și clarifică, chiar și pentru un cititor profan, care sunt mecanismele psihice care se pun în mișcare în mintea unui sportiv. Explică care sunt factorii care contribuie la „crearea” unor zei ai fotbalului, precum Maradona. Clarifică rolul familiei în atingerea sau ratatea unor performanțe. Detaliază de ce fanii, publicul pot contribui la o victorie sau la un eșec. Cum un sportiv poate folosi energia negativă a suporterilor echipei adverse ca o motivație pentru câștig, cum a fost cazul lui Ronaldo. Nu exclude nici contribuția mass-media care, prin metaforele folosite, crează așteptări sau imagini idilice, ridică sau doboară un sportiv sau o echipă.
Mi-a plăcut și mi-a rămas în minte paralela pe care a făcut-o la un moment dat cu artiștii. El spune că ceea ce au în comun este creativitatea. Munca susținută potențează creativitatea și ambele contribuie la creșterea încrederii în sine a fiecăruia.
În timp ce terminam de citit cartea am aflat că Dinamo a pierdut al 5-lea meci consecutiv și se află la coada clasamentului. Și mă gândeam că ar trebui să își schimbe nu doar antrenorul, lotul de jucători, echipa tehnică, ci și psihologul. Sau poate mai ales psihologul. Și mergând mai departe, mă gândeam că abordarea psihodinamică în sportul românesc pare să nu își aibă locul, iar parte din această situație este datorată și școlii românești de psihologie pentru care psihanaliza nu prezintă o importanță prea mare. Rubinstein în „Sportivi pe divan” explică de ce nu doar dezvoltarea abilităților, a memoriei, a motivației ș.a.m.d. e importantă. Ci mai ales identificarea conflictelor interioare, a idealurilor fantasmate din mintea unui jucător, a unei echipe și ce fel de modele mentale crează acestea.
Este o carte pe care e bine să o citească nu doar specialiștii în domeniu, ci și sportivii, antrenorii, părinții, membrii familiei unui sportiv. Nu doar ca să înțeleagă că universul sportivului este complex, ci și să se convingă că introducerea în echipa tehnică a unui psiholog cu o pregătire psihodinamică poate fi de mare ajutor.
Și nu în ultimul rând, este o carte care motivează cititorul să deao mai mare importanță mișcării și sportului pentru sănătatea sa nu doar fizică, ci și psihică.
Am văzut de curând filmul „Mo” al lui Radu Dragomir. Știam foarte vag despre ce este vorba. Impulsul de a-l urmări după ce HBOgo l-a introdus în ofertă a fost dat de o amintire cu Dana Rogoz într-o emisiune tv vorbind despre cum a cântat în film și despre muzica din coloana sonoră.
O poveste aparent „banală”, a unui abuz sexual exercitat de un profesor asupra elevelor sale, într-o oarecare măsură întâlnită în tot felul de articole de investigații sau reportaje pe tema abuzurilor sexuale. Filmul a venit în continuarea serialului „The Morning Show” cu o temă similară, cea a prădătorilor sexuali, dar în acest caz la locul de muncă. E interesant de urmărit dinamica scenariului pervers din mintea prădătorului, a relației cu victimele sale și de construit portretele celor doi, agresor-victimă.
Din The Morning Show mi-a rămas în minte ce spunea una dintre victime despre nevoia și așteptarea sa din relația cu cel care a abuzat-o. Căuta o relație care să îi ofere afecțiunea paternă, care presupunem că i-a lipsit. În Mo e mai clară această lipsă, tatăl victimei decedând brusc când aceasta avea 14 ani. Din firul poveștii reiese că legătura dintre ei era foarte strânsă, dovadă fiind pasiunea pentru muzică și viniluri a lui Mo, moștenită de la părintele său.
Conștient sau nu, victimele caută într-o relație cu un bărbat mai în vârstă acel tip de afecțiune paternă de care au fost private în copilărie. Aș merge puțin mai departe și aș spune că un gol de afecțiune se creează în psihicul adolescentelor atunci când tatăl este absent fizic și/sau emoțional sau atunci când tatăl nu răspunde adecvat nevoii sale de oglindire, nevoia de a fi privită și admirată de primul și poate cel mai important bărbat din viața sa de până atunci. Îmi amintesc de un articol în care un psihanalist povestea relația cu fiica sa, cum o vedea crescând, cum devenea o tânără femeie pe care o privea cu admirație și cu gândul conștient „Iată o femeie frumoasă pe care nu o voi avea niciodată.” La un asemenea grad de maturitate psihică rareori se ajunge fără o analiză. Dar în dinamica relației tată-fiică reprezintă o resursă afectivă atât de necesară pentru narcisismul sănătos al tinerei femei, o resursă care o va ajuta să aibă relații sănătoase, mature cu viitorii parteneri.
Revenind la prădători. Sunt, de regulă, adulți trecuți de 40 de ani, care au dezvoltat un întreg scenariu în mintea lor în baza experiențelor de viață. Totodată, au dezvoltat, să spunem, un organ care detectează victima de la distanță. Simte instinctiv nevoia de afecțiune paternă și acționează. Planul este întotdeauna elaborat și perfecționat cu fiecare relație. Psihopații în general au un organ psihic cu care își detectează victimele. Sunt atenți la detalii precum mersul victimelor, mimica, gesturile, tonul vocii ș.a.m.d.
Prădătorii sexuali sunt deopotrivă bun ascultători și buni povestitori. Le place să se joace cu prada, așa cum o pisică se joacă cu un șoarece sau cu o insectă pe care îi prinde: le dă senzația că sunt liberi, ca mai apoi cu o lăbuță bine plasată și extrem de agilă îi readuce în spațiul în care îi poate controla. Așa fac și prădătorii sexuali. Își folosesc forța pe care le-o conferă statutul socio-profesional, fie că sunt profesori (Mo) sau șefi (The Morning Show) pentru a crea senzația de protecție și de încredere. Folosesc vulnerabilitatea pe care victima și-o dezvăluie atunci când, câștigată fiind încrederea, povestește din particularitățile istoriei sale de viață și/sau își expun pasiunile cu exuberanță nedisimulată. Proiectează mai apoi pe prădător încrederea și idealizarea pe care nu au reușit să le consume în mod sănătos psihic în relația cu propriul părinte. Este sedusă de șarmul și grija pe care prădătorul le oferă aparent cu generozitate, iar până să-și dea seama acesta deja a intrat în jocul sexual care se încheie cu viol.
De ce nu reacționează? Reacționează. Spun nu. Spun stop. Dar fie nu sunt ascultate, fie sunt abuzate verbal. Pentru că în mintea prădătorului nu există ideea de consimțământ. Ai ajuns în casa lui, în camera lui de hotel, nu contează din ce motiv, înseamnă că ți-ai dat consimțământul. Așa gândește și așa spune ca să își justifice faptele în fața terților. El nu crede despre el că este prădător.
Astfel de situații sunt des întâlnite. De unele aflăm din presă, de altele în cabinet, arareori de la prietene sau cunoștințe. Din cele de care aflăm direct observăm gradul de rușine și de vinovăție care însoțesc povestirea. Victimele ajung mereu să creadă despre ele că sunt curve, că sunt demne de dispreț, că dacă ar afla familia le-ar respinge și îndepărta. Nu se pot privi ca victime. Spun despre ele că sunt/au fost niște proaste. Iar munca de a le aduce la o împăcare cu ele însele este una de durată care inevitabil va ajunge la vidul de afecțiune rămas din relația cu părintele. Un vid care are nevoie să fie umplut cu încredere, cu grijă, cu respect de sine, care poate schimba imaginea de sine dintr-una condamnabilă social după standardele societății într-una a unei femei puternice, independente, autonome capabilă de a avea o relație matură.
Un soi de încheiere dureros-amuzantă. De la finalul lui The Morning Show din când în când o întrebare îmi revine în minte: Dacă femeile sunt curve, bărbații sunt curvi? De unii știm că sunt prădători sexuali.
Am văzut de curând trei seriale ale căror subiecte au ceva în comun: dorința de a alfa adevărul. Cât de departe mergi ca să afli un adevăr, să dezvălui un secret? Cât de costisitor din punct de vedere psihic este dezvăluirea adevărului? Să întorci privirea în altă parte e o soluție? Ce consecințe are evitarea realității?
Freud spunea că sunt adevăruri cu care ne este rușine și căutăm permanent modalități de a-l ascunde. Sunt minciuni pe care ni le spunem ca să evităm o confruntare cu noi înșine care ne-ar putea înspăimânta. Reprimăm, refulăm, disociem, negăm, facem orice pentru a păstra cât mai ascuns un „adevăr” despre noi care ne este nouă înșine să îl admitem.
The Morning Show. True be Told, The Little Fires Everywhere sunt cele trei seriale pe care le-am văzut și pe care le recomand. În toate trei există cel puțin un secret care, forțat de împrejurări, trebuie dezvăluit și clarificat. Un adevăr ascuns care produce suferință, modifică comportamente, dar și destine, declanșează o serie nesfârșită de povești care denaturează realitatea și care mobilizează forțe psihice pentru a-l ascunde, dar care generează conflicte interne sau cu cei din jur.
Un secret de familie traversează generațiile până când găsește acea persoană din lanț pregătită psihic să îl cunoască, să îl frunte și să îl pună la locul său în marele puzzle genealogic. Travaliul este încărcat de durerea unei întregi familii. Dar odată eliberat dă persoanei care și-a asumat rolul de a-l elibera libertatea pe care altfel o caută în zadar.
Adevărul sau secretul forțat să iasă dintr-un psihic slăbit, consumat de propriile rușini și vinovății, secretul care nu poate fi spus pentru că va aduce după sine o serie întreagă de prejudecăți și stigmatizări, va duce la autodistrugere. „Mai bine mor decât să suport o asemenea rușine.” Conștient sau nu, victima adevărului nespus caută să reducă suferința și teroarea că va fi descoperită prin alcool, droguri sau alte comportamente autodistructive. În lipsa unui mediu suportiv, sfârșitul este inevitabil tragic.
Când persoana are suficiente resurse interne bune, hrănitoare, durerea pricinuită de dezvăluirea secretului/aflarea adevărului este mult diminuată. Sursa resurselor constă în experiențele bune, de susținere și de conținere din perioada copilăriei. Oricât de mare și de șocant ar fi secretul, acesta poate fi elaborat și integrat în identitatea persoanei. Pentru că nu secretul este dominant, ci lunga serie de experiențe pozitive care formează baza de siguranță pe care oricât de mult ai cădea, nu se va rupe. Sau, cu alte cuvinte, iubirea de sine, de viață și de celălalt este mai mare, mai intensă decât suferința.
Dar e și cazul în care în mod evident cei din jur, care văd secretul nu spun adevărul fiind părtași la alimentarea adevărului nespus. Din dorința de a-i proteja pe cei din jur, din dorința de a nu-i face pe cei dragi să sufere, din dorința egoistă de a se proteja și a-și proteja existența. Din dorința de a nu se destrăma cu zgomot fantasma vieții perfecte pe care o au. Etic și moral sunt de condamnat? Mulți ar spune că da. Dar ce sunt morala și etica în fața angoasei că îți poți pierde existența? Surse clare de conflict interior. Știi că ceva în neregulă se petrece sub ochii tăi, dar alegi să întorci capul. Și ce îți rămâne este să te lupți cu tine să nu îți scape, să nu te dai de gol, să rămâi constant și dedicat obiectivului tău de a supraviețui. Lucru care intră în conflict cu cine ești și cu ce crezi despre moralitatea secretului la a cărui menținere participi.
Adevărul trebuie spus? Cel mai adesea da. Dar în condiții care să nu provoace mai multă suferință decât secretul. Iar gradul de suferință ține de maturitatea psihică, de inteligența emoțională, de capacitatea de a fi susținut și de a te lăsa susținut. Și mai ales de dorința de viață.
Din 20 decembrie Saturn revine, după 28 de ani, în Capricorn, zodia pe care o guvernează deplin. Să facem o foarte scurtă introducere în simbolistica celor două elemente, planeta și zodia, ca mai apoi să trecem la analiză. Așadar, tradițional, Saturn reprezintă imaginea tatălui, a legiuitorului, a comandantului suprem. Este autoritatea absolută, cea care impune …
Atelier de gestionare a conflictelor din relația terapeutică
Relațiile interumane au fost, sunt și vor fi pentru totdeauna surse de emoții și sentimente variate; de la tristețe la bucurie, de la ură la iubire, de la agresivitate la empatie. Indiferent de tipul relației dintre doi oameni, există un schimb de gânduri și afecte chiar și atunci când persoanele nu sunt față în față. Ele se poartă una pe cealaltă în gând sau poetic spus, în suflet.
Nu fac excepție de la trăiri intense nici relațiile terapeutice, indiferent de metoda practicianului. Diada formată din client și terapeut este la rândul său încărcată de afecte. Terapeuții se întâlnesc adesea cu clienți „dificili”, care pretind foarte mult, care devin agresivi verbal, care au propriile reprezentări, uneori rigide, de cum trebuie să arate relația cu propriul terapeut.
Vă propun un atelier interactiv pentru gestionarea relațiilor cu clienții dificili. Dincolo de elementele de teorie, discuțiile pe cazuri concrete sunt utile și se pot transforma în repere pentru viitor. Dacă aveți cazuri concrete, situații în care, în relație cu o persoană v-ați simțit copleșiți, agresați, sufocați, veniți să vorbim despre ele și să deslușim ce s-a întâmplat în dinamica relației voastre.
Beneficiul principal va fi acela că, în urma atelierului, veți avea elementele de teorie mai clare și o flexibilitate mai mare în relația cu clienții. Crește capacitatea de a identifica din timp soluțiile într-o situație de criză. În plus, veți știi cum să folosiți empatia astfel încât să nu devină auto-distructivă, flexibilizând limitele cadrului, dar păstrându-vă fermitatea în menținerea lor.
Conținut:
– Elemente de transfer
– Elemente de contratransfer
– Mecanisme de apărare
– Tehnici de interpretare
– Tehnici non-invazive de restabilire a cadrului și relației terapeutice
Cui se adresează: consilierilor de dezvoltare personală, terapeuților practicanți de terapii alternative.
Durată: 4 ore (între 9,30 și 13,30)
Data: 8 octombrie 2017
Locul de desfășurare: Calea Călărași nr. 242, Bloc 77, Scara A, Ap. 1, Sector 3
Pe când era un băiețandru de gimnaziu, Sigmund Freud a aflat de la tatăl său o întâmplare pe care acesta a trăit-o în tinerețe. Pe când mergea pe stradă, mândru de căciula sa cea nouă, un cetățean i-a strigat „evreule”, l-a insultat și l-a îmbrâncit de i-a căzut căciula cea nouă din cap. Tatăl lui Freud s-a aplecat, și-a ridicat căciula de jos, a scuturat-o de praf și și-a văzut de drum.
Fiul său a trăit toată viața cu nemulțumirea că tatăl său nu a ripostat, nemulțumire care mai târziu a fost conceptualizată de Heinz Kohut ca fiind o „rană narcisică”. Copil fiind nu a putut să-și idealizeze tatăl (idealizare de care fiecare copil are nevoie) care era mult prea blând și împăciuitor. Pentru el, reacția părintelui său a fost una umilă.
Această rană narcisică a fost foarte puternică în structura psihică a lui Sigmund Freud și a funcționat ca un motor pentru ceea ce a devenit mai târziu. Nici el nu a intrat în conflicte cu colegii săi de școală și mai târziu de la universitate, care îl șicanau pentru originile sale evreiești. Deși își imagina adesea cum îi lua la bătaie și îi învingea, Freud a ales să îi domine intelectual. A terminat gimnaziul cu 10 pe linie, iar mama sa, pentru care era „copilul de aur”, i-a păstrat carnetul de note. Freud spunea că primul om care a renunțat să ridice piatra și să lovească și a înjurat este întemeietorul civilizației. Acel om a reușit să-și gestioneze impulsurile primitive și a folosit puterea cuvântului.
Ceea ce s-a întâmplat de curând în spațiul public între doi oameni politici indică gradul de primitivism al unuia dintre ei, lipsa de educație și incapacitatea de a-și gestiona impulsurile. Bărbăția nu se măsoară în pumni împărțiți în stânga și în dreapta atunci când ți se face observație că nu respecți niște reguli de bun simț. Dacă vrei să demonstrezi cât ești de bărbat poți găsi alte modalități. Spre exemplu, îți dai pumni singur în fața oglinzii.
13 motive pentru o sinucidere „anunțată” (gânduri la cald)
Serialul, produs de Netflix, înțeleg că a făcut furori, iar câțiva colegi psihologi îl recomandă părinților și adolescenților spre vizionare, cu mențiunea clară de a se vorbi despre ceea ce se întâmplă în fiecare episod.
Povestea pe scurt este cam așa: o adolescentă de 17 ani, s-a mutat de curând cu familia într-un nou oraș și un nou liceu. Înainte de a-și încheia socotelile cu viața înregistrează 13 fețe ale unor casete, fiecare față fiind „dedicată” unei persoane care a contribuit la decizia ei de a-și pune capă zilelor, într-un mod foarte dureros de altfel. Cele 13 personaje sunt colegii de școală și consilierul școlii.
Serialul pune în evidență fenomenul de bullying, întâlnit frecvent în colectivități. Copiii, dar mai ales adolescenții, sunt principalele victime. De asemenea, este prezentată cât se poate de amplu perioada aceasta a dezvoltării umane, când mintea și sufletul sunt complet confuze în lipsa unui sprijin din partea unui adult. Este o perioadă de care părinții se tem, iar copiii se înspăimântă. Ca mai în toate liceele, și în acesta există băieții cei mai populari de regulă foarte buni sportivi, și fetele cele mai populare, de regulă majorete. Hărțuirea este aceeași ca în orice liceu din lumea civilizată: glume cu tentă sexuală, pipăieli sau atingeri, ale căror victime sunt fetele, zvonuri și bârfe fără fundament, catalogări precum „târfă/curvă” etc. Dar dintre toate, condamnabil penal rămâne violul.
Ce m-a surprins neplăcut este sentimentul pe care Hannah, eroina principală, îl induce în cei care ascultă casetele: „voi sunteți răspunzători pentru moartea mea.” Ceea ce este fundamental greșit. Hannah, deși o fată inteligentă, este incapabilă să vorbească despre ceea ce trăiește, gândește, simte și i se întâmplă. Și, din acest motiv, este atrasă ca un magnet de situații complicate, dificile în care intră fără ca măcar să-și pună problema să plece cât mai repede.
Personal nu cred că cei 13 sunt în mod exclusiv „responsabilii morali” ai deciziei pe care a luat-o. Lucrurile sunt cu mult mai complexe, mai ales că fiecare dintre cei 13 are propria viață și propria experiență traumatizantă. A acționat nu doar laș, dar și egoist. La această listă aș adăuga-o și pe mamă. Mama Hannei, fostă „cea mai populară fată din liceu” la vremea ei, este o femeie obișnuită să dețină controlul, care se folosește de seducție pentru a obține tot ce-și dorește (inclusiv o renegociere a contractului de închiriere pentru spațiul în care își desfășoară activitatea). Și l-aș adăuga și pe tată, castrat în mod clar de soție, care mai reușește din când în când să scape de sub ochii vigilenți ai soției și să-i cumpere, spre exemplu, o mașină fiicei cu ocazia unui bal. Un tată care se străduiește să-i ofere susținere și încredere Hannei, dar care este sabotat în mod repetat de soție.
Contextele sunt importante pentru a înțelege de ce colegii se comportă într-un anumit mod, ei între ei și ei cu Hannah.
Părinții
Serialul prezintă gama vastă de tipologii parentale: de la mama narcisică și autosuficientă a Hannei, până la dragomana mamă a lui Justin, care se aruncă în relații dubioase cu dealeri de droguri și care-și abandonează fără regret singurul fiu. Avem părinți complet absenți și dezinteresați, care nu par să fi pus vreo limită lui Bryce, motiv pentru care acesta se comportă ca și cum toți cei din jur îi aparțin și sunt meniți să îi satisfacă nevoile. Părinți intruzivi, precum mama lui Clay, obsedată să știe, să înțeleagă, frustrată de distanța pe care fiul și soțul o iau față de ea. Părinți autoritari precum tatăl lui Alex, polițist, cu reguli stricte și aparent lipsit de emoții. Sau părinții Jesicăi, care impun reguli, dar sunt mai mult absenți.
Școala
După nefericitul eveniment, conducerea școlii a pornit o campanie agresivă care să combată suicidul. Holurile erau pline de afișe de informare despre suicid. Profesorii (în serial ne-o arată doar pe cea de comunicare) insistă mai bine de o săptămână ca elevii să fie atenți la semnele ce indică depresia profundă, atât la ei cât și la colegii lor, și să anunțe direcțiunea și consilierul școlii. Atât de mult au vorbit încât la o oră un băiat a spus că e suficient, să încerce să treacă peste asta. Trimiteau mailuri părinților să le reamintească să vorbească cu copiii lor, să fie atenți la atitudinile și comportamentele lor.
Ce m-a uimit a fost atitudinea directorului care încerca să diminueze cât mai mult impactul evenimentului sub pretextul că „nu vreau ca școala să aibă o reputație proastă”.
Înainte de eveniment, profesorii, adulții carevasăzică, au tratat cu o oarecare indiferență semnalele anonime pe care le primeau de la Hannah: un bilet la ora de dezvoltare a comunicării și poezia publicată abuziv în revista școlii. Consilierul îi cerea să își îmbunătățească notele și să își ia gândul de la Universități de top, pentru că nu este atât de bună, fără să încerce să afle realmente ce a fus la scăderea situației școlare. Dar cel mai grav, când Hannah îi povestea abuzul la care a fost supusă, fără să încerce să o convingă să depună plângere, a sfătuit-o să treacă peste, să uite. Și nici măcar el, consilier școlar, nu o asculta. A pus, metaforic vorbind, biroul între ei și nu l-a părăsit nici când fata din fața lui a început să plângă, vădit afectată de ce povestea. Insensibil, absent, incapabil de empatie.
Clay
Este personajul care „rescrie” povestea Hannei, fiindu-i dedicată cea de a 11-a față de casetă. Este educat, la locul lui, fără să iasă prea mult în evidență, cu o gândire analitică și orientată spre cunoaștere, și foarte sensibil. Atât de îndrăgostit de Hannah nu a văzut în respingerile ei repetate un strigăt de ajutor. Dar care a fost cel mai afectat de moartea ei. Singură. Atât de afectat încât a pornit să caute adevărul și să-i facă dreptate. A luat totul foarte personal și a fost singurul care și-a asumat, aș spune cam exagerat, responsabilitatea morală pentru gestul Hannei.
Hannah și Clay
Hannah
S-a trezit la 16 ani într-un oraș nou și o școală nouă. Încercarea ei de a-și face prieteni s-a lovit de răutățile inerente unui colectiv în care membri se cunosc unii pe alții. Chiar și micul grup de noi-veniți, din care a făcut parte pentru o scurtă vreme, a reușit să fie „asimilat” marelui grup. Mai puțin ea, care părea mereu să caute ceva, ceva care nu părea să fie suficient din ce primea de la Clay. Era dificil să fie cea mai populară fată din liceu fiind prietena celui mai nesemnificativ băiat, care nu era sportiv, dar părea un tocilar de succes.
În loc de concluzii
Vorbeam cu băiatul meu despre serial. L-a plăcut pe Clay, motiv pentru care a sărit câteva episoade ca să ajungă mai repede la „partea lui de casetă.” I-am înțeles nerăbdarea și am pus-o pe seama diferenței de vârstă dintre el și protagoniștii serialului. La vârsta lui are maturitatea de a înțelege lucrurile pe care le-a văzut și să le exprime. A sesizat că nimeni nu este direct responsabil de moartea Hannei. Alegerea a fost a ei și a fost o alegere proastă. I-a plăcut atitudinea lui Clay de a repara moral ceea ce nu a reușit să facă în perioada în care ea trăia. Și-a asumat neputința și, după procesul activ de doliu, a ales să își schimbe atitudinea, să aibă mai mult curaj de a intra în relații, de a avea inițiativă și de a spune ceea ce simte.
Ce am remarcat eu a fost relația Hannei cu mama sa. Am sesizat că aceasta din urmă habar nu avea de niciunul dintre colegii sau prietenii fiicei sale. Nimic. Cum întâlnea pe cineva, după tristul eveniment, întreba dacă i-a fost prieten fiicei sale, dacă a cunoscut-o sau dacă a stat vreodată de vorbă cu ea. După un an de zile de când se mutaseră în noul ora,ș ea nu cunoștea nicio prietenă sau vreun coleg. Nimic. În spatele încrederii față de fiica sa, era de fapt un dezinteres total. Nu o întreba cum a fost la școală, ce materii îi plac, cu cine și cum își petrece pauzele, cu ce profesori se înțelege. Nimic. Doar punea presiune pe ea reafirmând că a fost cea mai populară fată din liceu. Că relația cu soțul ei durează din acea perioadă.
Este un serial trist care se încheie într-o notă optimistă. Reflectă în mare măsură dificultățile cu care se confruntă fiecare copil când trece prin adolescență, când intră la liceu iar regulile de socializare se schimbă. Perioadă în care ești nevoit să înveți să faci față abuzului psihic și fizic. Etapă de dezvoltare în care transformarea hormonală atinge un apogeu, când separarea de părinți este inevitabilă și reorientarea spre colectiv este mai intensă. Perioadă în care părinții la rândul lor sunt supuși îndoielilor și forțați să se separe de odrasla care se pregătește să devină adult. Din acest punct de vedere, tatăl lui Clay este singurul adult susținător și conținător în relație cu fiul său. Îi acordă libertate, îi transmite că îl înțelege și că are încredere în el, că este acolo și-l susține, că poate vorbi cu el când se va simți în stare. Și o ține în frâu pe mamă, ceea ce este esențial. Este singurul adult matur din tot serialul, asumat și închegat.
Scena explicită a sinuciderii este foarte crudă și violentă. Probabil că rolul ei este acela de a descuraja orice tentativă a vreunui privitor. Acesta pare să fie rostul ei.
Dacă îl recomand? Da. Oricărui părinte de adolescent sau viitor adolescent. Îl recomand și adolescenților cu RUGĂMINTEA să vorbească despre ce văd în serial cu părinții lor, cu un alt adult din familie sau cu un profesionist.
Și nu în ultimul rând, este un serial despre ravagiile depresiei, despre cât de singur se simte depresivul și cât de bine poate să mascheze ceea ce trăiește. Strigătele de disperare din depresie sunt mascate prin respingeri, prin momente de agresivitate, prin reproșuri și abandonări repetate, dar și prin încercarea disperată de a simți ceva ceea ce determină intrarea depresivului în cele mai ciudate situații. Și nu în ultimul rând sentimentul persistent de vină și de rușine Toate acestea sunt expuse foarte clar în „13 reasons why”.
De curând, într-un cadru academic, am ajuns să vorbim despre sentimentul de ură care apare într-o relație, în special în relația terapeutică, și cum poate fi gestionat momentul manifestării sale într-un mod constructiv, sănătos pentru partenerii implicați în procesul analitic.
Gândurile mele „au plecat pe firul urii” și așa s-a născut nevoia elaborării urii invocată în timpul marilor proteste anti-guvernamentale din Piața Victoriei și din țară.
Fiind prezentă în aproape fiecare seară în fața Guvernului, am declarat în aparițiile mele publice și am scris în articolele dedicate, că sentimentul de ură nu este prezent printre protestatari. A fost furie, revoltă și speranță, dar nu ură.
Din nefericire pentru societatea noastră, protestatarii au fost acuzați de ură chiar de cei care îi urăsc – guvernanții. Unde se vede această ură? În toate atitudinile și declarațiile publice, pline de dispreț și desconsiderare, emise de politicienii aflați la putere față de cei care se revoltă împotriva acțiunilor lor, acțiuni care sunt în mod flagrant favorabile doar guvernanților.
Și m-am întrebat: de ce ne urăsc atât de mult?
Într-o discuție privată cu doi oameni care au și o pregătire academică superioară, dar și o experiență de viață mai bogată, răspunsul s-a născut firesc. Ne urăsc pentru că nu ne supunem, nu acceptăm necondiționat să fim abuzați, umiliți. Pentru că ceea ce ne oferă politicienii nu ne interesează. Pentru că ceea ce ne dorim noi, anume respect și transparență, refuză să ne ofere.
Pentru că sunt dominați de mentalitatea comunistoidă: cine nu este cu noi, este împotriva noastră.
Pentru că, așa cum un copil nedorit se naște într-o familie, este condamnat să poarte vinovăția lungului șir de eșecuri și neputințe ale părinților. Dar nu toți copiii vor să poarte o vină care nu este a lor. Unii dintre ei, din ce în ce mai mulți, sunt conștienți că responsabilitatea pentru propria viață le aparține.
Ne urăsc pentru că am protestat prea pașnic și prea curat.
Pentru că am avut, ca entitate colectivă, capacitatea de a sublima emoțiile negative și am apelat la satiră și creativitate ca forme de manifestare exterioară a furiei și revoltei.
.Pentru că am demonstrat că putem fi disciplinați atunci când suntem animați de spiritul civic și nu de impuneri constrângătoare ale unei autorități iraționale.
Foto: Dan Mihai Bălănescu
Liniștea produsă de 300.000 de oameni în fața guvernului, tropăitul la unison, a fost și va fi cel mai puternic strigăt de luptă al STRĂZII.
Un om care urăște nu cunoaște simțul umorului și nu se autodisciplinează.
Am amânat scrierea acestor gânduri încercând să înțeleg dacă guvernanții îi urăsc și pe cei care au participat la manifestațiile de la Cotroceni, Pitești și Târgoviște, în favoarea lor. Acum m-am dumirit. Nu îi urăsc! Dar nici nu îi iubesc și nici nu le pasă în vreun fel de ei.
Ei bine, manifestanții pro-Guvern nu reprezintă doar o masă de manevră pentru scrutinurile electorale, ci…
În Psihologia Sinelui, una dintre manifestările patologice ale personalității narcisice este aceea de a se folosi de semenii din jur ca de niște extensii ale sinelui. Aici îi putem încadra pe cei care au ieșit la protestele pro-guvernamentale. Sunt extensii ale naturii narcisice patologice ale politicienilor.
Imaginea sugestivă pentru această descriere este cea a Rovanei Plumb, cocoțată pe soclul narcisic al personalității sale, întinzând mână fals majestuos, să îi fie pupată de extensiile sale.
Spuneam că pro-manifestanții nu sunt doar o masă de manevră. Sunt cei prin care pot ajunge la noi, cei pe care guvernanții îi urăsc. Sunt părinții noștri, frații, colegii și prietenii noștri, vecinii sau alți oameni cu care interacționăm zi de zi. Față de mulți dintre ei nutrim sentimente profunde și intense. Iar ei știu asta, că „sângele apă nu se face” și se bazează pe faptul că românul este tolerant, uneori uituc.
Ce nu știți voi, politicieni aroganți și disprețuitori este că noi, cei de la protestele antiguvernamentale, am învățat să tolerăm ambivalența, să ne acceptăm emoțiile și sentimentele contrare, că am învățat să ne descărcăm furia într-un mod creativ, apelând la satiră pentru a descrie realitatea crudă.
Și vom continua să ne iubim părinții și frații și semenii, chiar dacă ei nu sunt deocamdată conștienți că lupta noastră cu voi este și în folosul lor.
Dacă cu ei am învățat să avem răbdare și să îi tolerăm, voi nu veți beneficia de acest tratament. Pentru că voi nu știți să ne iubiți și să ne purtați de grijă așa cum o fac ei, chiar și atunci când suntem, aparent, pe baricade diferite.
Folosim cookies pentru a personaliza conținutul și reclamele, pentru a putea să-ți oferim instrumente de social media și pentru a analiza traficul pe acest site. View more
Când vizitatorii site-ului lasă un comentariu pe site, colectăm datele care apar în formularul de comentarii și, de asemenea, adresa de IP și tipul de browser pentru a detecta și a preveni spamurile. Un string anonimizat a fost creat din numele adresei tale de email pentru a interoga Gravatar dacă utilizezi serviciul. Politica de protecție a datelor cu caracter personal (privacy policy) este disponibilă aici: https://automattic.com/privacy/. După aprobarea comentariului tău, poza ta de profil va apărea public lângă comentariul tău.
Media
Suggested text: If you upload images to the website, you should avoid uploading images with embedded location data (EXIF GPS) included. Visitors to the website can download and extract any location data from images on the website.
Cookies
Suggested text: If you leave a comment on our site you may opt-in to saving your name, email address and website in cookies. These are for your convenience so that you do not have to fill in your details again when you leave another comment. These cookies will last for one year. If you visit our login page, we will set a temporary cookie to determine if your browser accepts cookies. This cookie contains no personal data and is discarded when you close your browser. When you log in, we will also set up several cookies to save your login information and your screen display choices. Login cookies last for two days, and screen options cookies last for a year. If you select "Remember Me", your login will persist for two weeks. If you log out of your account, the login cookies will be removed. If you edit or publish an article, an additional cookie will be saved in your browser. This cookie includes no personal data and simply indicates the post ID of the article you just edited. It expires after 1 day.
Embedded content from other websites
Suggested text: Articles on this site may include embedded content (e.g. videos, images, articles, etc.). Embedded content from other websites behaves in the exact same way as if the visitor has visited the other website. These websites may collect data about you, use cookies, embed additional third-party tracking, and monitor your interaction with that embedded content, including tracking your interaction with the embedded content if you have an account and are logged in to that website.
Who we share your data with
Suggested text: If you request a password reset, your IP address will be included in the reset email.
How long we retain your data
Suggested text: If you leave a comment, the comment and its metadata are retained indefinitely. This is so we can recognize and approve any follow-up comments automatically instead of holding them in a moderation queue. For users that register on our website (if any), we also store the personal information they provide in their user profile. All users can see, edit, or delete their personal information at any time (except they cannot change their username). Website administrators can also see and edit that information.
What rights you have over your data
Suggested text: If you have an account on this site, or have left comments, you can request to receive an exported file of the personal data we hold about you, including any data you have provided to us. You can also request that we erase any personal data we hold about you. This does not include any data we are obliged to keep for administrative, legal, or security purposes.
Where your data is sent
Suggested text: Visitor comments may be checked through an automated spam detection service.
Atelier de gestionare a conflictelor din relația terapeutică
Astăzi m-am gândit să vă spun o poveste. 
13 motive pentru o sinucidere „anunțată” (gânduri la cald)
De curând, într-un cadru academic, am ajuns să vorbim despre sentimentul de ură care apare într-o relație, în special în relația terapeutică, și cum poate fi gestionat momentul manifestării sale într-un mod constructiv, sănătos pentru partenerii implicați în procesul analitic.