Din toamna acestui an, prin Statutul Elevului, s-au stabilit drepturile și obligațiile copiilor la școală. Cum era de așteptat, acest lucru a stârnit discuții, nu atât cu copiii, cât între părinți și cadrele didactice. Și pentru că acest „război” al argumentelor se duce la nivelul adulților, copiii, cei cu drepturi desigur, cad victime.
Am observat că, așa cum de regulă se întâmplă când vine vroba de un cadru, discuțiile se poartă la nivel general, fără o departajare a elevilor pe categorii de vârstă. În evaluarea psihologică se ține cont de stadiul de dezvoltare al copilului. Nu același lucru se întâmplă când vine vorba de acest Statut. Într-un fel se comportă un preșcolar, un elev de ciclu primar, unul din clasele V-VIII sau unul de liceu.
Remarcabil este că în acest conflict al adulților, se uită aproape complet de copil. Pe de o parte este orgoliul părinților, care cu greu acceptă că puiul nu este tocmai un îngeraș, și atunci marjează pe drepturile copilului. Pe cealaltă parte este orgoliul cadrelor didactice, care cu greu se adaptează noilor generații, și atunci marjează pe obligațiile elevului.
Sursa problemelor, în opinia mea, este dată de lipsa de respect, cel mai adesea invocată de cadrele didactice. Copiii nu respectă reguile, nu respectă autoritatea, nu respectă profesorii, nu respectă școala. Ei nu respectă nimic, în principiiu. Dar copiii unde învață respectul? Păi, acasă, vine răspunsul firesc. Aici intervin părinții care afirmă că ei și-au învățat copiii să respecte și regulile, și adulții și în general tot ce ar trebui respectat.
Dar se naște întrebarea firească: Copiii se simt respectați? Sunt ei cu adevărat respectați?
Nu mai este o noutate că cei mici învață prin puterea exemplului mai degrabă decât prin teorii repetate, discursuri nesfârșite. Dacă părinții nu și-au tratat copiii cu respect, aceștia din urmă vor ști la nviel teoretic despe ce este vorba, dar nu trăiesc pe propria piele altceva decât vină și sentimente puternice de inferioritate dacă nu sunt taratați cum li se propovăduiește.
Pe de altă parte studiile psihologice arată că ceea ce nu au reușit să trăiască în familie, copiii vor putea trăi și învăța în afara ei, de regulă la școală. Astfel, dacă sunt tratați cu respect, vor oferi înapoi același lucru. Însă la școală intervine un alt aspect. Copilul nu este singurul care beneficiază de atenție. Ci o împarte cu alți 20 și ceva, dacă nu chiar 30 de colegi. Aici totul ține de capacitatea profesorului de a fi maleabil și adaptativ.
Există un adevăr vechi de când lumea: respectul se câștigă! Îmi amintesc de când eram elevă că mi-am respectat profesorii nu „by default”. Ci prin selecție afectivă. I-am respectat pe cei care au impus respect prin conduită, prin obiectivitate, prin respectul pe care ni l-au arătat tuturor. Și am avut profesori care au fost în mod frecvent „victimile” cinismului nostru. Orice nedreptate făcută clasei sau doar unuia dintre noi, a fost „taxată” atunci când s-a creat contextul. Am regretat vreodată? Nu. Pentru că am reușit să păstrez un sentiment de demnitate față de mine însămi și astfel am tolerat mai bine toate răutățile și nedreptățile acelor cadre didactice.
Până pe la 7-8 ani, copiii respectă regulile fără să pună întrebări. Fac, de regulă, ceea ce li se spune. De cele mai multe ori le este teamă să spună dacă li se întâmplă ceva rău la grădi/școală sau acasă, pentru a nu suferi consecințe, care de multe ori se transformă în pedepse umilitoare. Încă din primii ani de viață copilului trebuie să i se explice de ce nu trebuie să facă anumite lucruri și de ce trebuie să facă altele. Încă de la început este important ca cel mic să simtă că este tratat cu respect și că cei mari (la propriu și la figurat) nu sunt niște monștri. O lipsă de respect și de înțelegere, dublată de pedepse, va avea multe consecințe atât în dezvoltarea psihică a copilului, cât și în relațiile cu cei din jur. Practic, acesta este un „limbaj al iubirii nesănătoase”. Adică copilul înțelege și trăiește în forul său interior certitudinea că iubirea este represivă, dură, agresivă. Copilul, mic fiind, are drepturi, dintre care foarte important este acela al demnității și integrității. Dacă este mic nu este prost că nu știe. Nu are de unde să știe. El învață de la adulții din jur.
Până pe la 12-14 ani învață să pună la îndoială și încep să „pregătească terenul” pentru rebeliunea adolescentină. Care, de altfel, este firească și trebuie să aibe loc. Este un semn de sănătate psihică și, gestionată corect de părinți, pune bazele unor relații adulte sănătoase în viitor. Cu cât lipsa de respect a fost mai mare și pedepsele mai numeroase sau mai dure în primii ani de viață, cu atât mai mare va fi reacția negativă a copilului în colectiv și în raport cu ceilalți adulți. Este adevărat că la școală nu este obligația cadrelor didactice de a face „educație”, de a recupera carențele din copilăria mică. Cu atât mai mult cu cât un cadru didactic nu are de gestionat o relație cu unul-doi copii (cât are un părinte), ci cu o clasă de 20-30. Însă, este foarte important ca profesorii să nu îi umilească, adică să aducă propria contribuție la distrugerea sentimentului de demnitate și integritate. Un copil etichetat în fața a 20-30 de colegi, pus la colț sau dat afară, va suferi. Chiar dacă reacția sa inițială este una de sfidare. Ca și în cazul părinților, și cadrele didactice dacă vor respect, trebuie să-l ofere.
Între 14-18 ani sunt manifestările cele mai dure și greu tolerate de majoritatea adulților, fie ei părinți sau cadre didactice. Diferențele fizice dispar ușor-ușor. Devin la fel de înalți ca „asupritorii” din copilărie și de regulă mult mai puternici fizic. Au un sistem intuitiv de detectare a slăbiciunilor adulților, sistem construit în copilărie, când au învățat să se adapteze. Simt când un adult este slab pregătit, nesigur pe sine și lipsit de respect față de propria persoană. Dibuiesc dintr-o privire „omul” de după masca profesorală. Aici, ca și în situațiile precedente, omul-profesor care câștigă respect este cel care știe să respecte, care este corect și care își poate conține slăbiciunile pentru că se cunoaște suficient de bine.
O concluzie general valabilă ar fi nepotrivită. Însă, în urma discuțiilor apărute după publicarea Statutului Elevului și a celor 9 ani de părinte în sistemul educațional, cred că principala problemă este în ograda adulților, părinți și profesori deopotrivă. Adulții uită că în joc nu este orgoliul lor de părinte, respectiv cadru didactic, ci pregătirea unor minori pentru viața de adult. Lipsa de respect cu care sunt tratați copiii, faptul că ei nu își cunosc drepturile, pentru că nici părinții, nici profesorii nu par să aibe vreun interes să le facă cunoscute, pentru că li se cere în continuu, încă de la grupa mică, să respecte reguli și li se amintește frecvent că au obligații, actualii minori vor fi adulții bolnavi din anii ce vor urma, iresponsabili, lipsiți de bun-simț, agresivi și depresivi (dacă nu cumva mai rău!)
Personal cred în drepturile copiilor la demnitate, de a nu fi umiliți sub nici o formă. Și cred că, atunci când vor înțelege că au drepturi și că le sunt respectate, vor trata cu mai multă seriozitate și obligațiile ce le revin! Și mai cred în cooperarea părinți-profesori pentru binele copiilor.
Foto
Dragostea, iubirea, a te îndrăgosti și a iubi, cu toate cuvintele din câmpul lexical, sunt subiect de studiu, de reflecție, de filosofie. Dar mai presus de toate, este o artă!
Cei mai mulţi oameni cred că schizofrenia înseamnă personalitate multiplă. În realitate, o persoană diagnosticată cu schizofrenie nu acţionează ca şi când ar fi două persoane diferite, ci ca una care nu deosebeşte realul de ireal, are halucinaţii, temeri nejustificate şi paranoia. Schizofrenia este o boală mintală incurabilă, însă poate fi ţinută sub control cu un tratament adecvat. Persoanele diagnosticate cu schizofrenie sunt însă adesea discriminate în societate din cauza prejudecăţilor pe care ceilalţi le au. Medicii americani, citaţi de webmd.com au întocmit un top al celor mai comune prejudecăţi pe care oamenii sănătoşi le au faţă de pacienţii cu schizofrenie. Care este, de fapt, realitatea?
De curând am vizionat filmul „The Four Kind”. Am dat pur și simplu play, fără să citesc sinopsisul sau să văd trailerul. Îmi plac filmele bazate pe cazuri reale, pentru genul de întrebări cu care te lasă la final. Parcă suntem obișnuiți să tolerăm orice fantezie, atunci când nu știm clar că este reală. Dar când „viața bate filmul”, rămâi pe gânduri multă vreme.
Zilele acestea mă uit la tenis. În special urmăresc meciurile Simonei Halep. Nu e prima dată când observ mentalitatea comentatorilor (în special cei de la DolceSport, întrucât nu am Digi. Dar nici acolo nu cred că stau lucrurile altfel). Dar este prima dată când m-am decis să scriu.
Mă uit la meciul Simonei Halep cu Kuznetsova și îl aud pe Daren Cahill spunând: „mergi mai departe cu serviciul. Dacă nu funcționează, este vina mea. Poți să dai vina pe mine!” Și din acel moment, jocul e a fost senzațional. A câștigat cu 3-6 6-1 6-1.
Acum 160 de ani se năștea cel ce avea să fie „copilul de aur” al familiei Freud, cel care este cunoscut de o lume întreagă ca Sigmund Freud, părintele psihanalizei. La nașterea lui o femeie i-a spus mamei sale că a dat lumii ”un mare om”. 10 ani mai târziu, un necunoscut le-a spus părinților săi că băiatul lor cel mare, primul născut, ”va fi un mare om”. A fost crescut în spiritul acestor preziceri, protejt de mamă în timpul studiilor, încurajat cel mai adesea de tată. Era cât pe ce să ajungă avocat, dar pasiunea pentru istorie și interesul pentru proaspăta teorie a lui Darwin la acea vreme, au schimbat cursul studiilor sale. A devenit cel mai celebru student al Universității din Viena chiar în acea vreme, fiind cel care a petrecut cel mai mult timp în biblioteca universității.
Circulă de mai multă vreme pe FB acest