Colega astrolog şi prietena mea, Nicoleta Eşanu, a scris astăzi pe FB următoarea reflecţie care a stârnit multe comentarii:
„Ma uit la copii. Nu cunosc timpul. Se joaca intr-un prezent continuu, singurul moment care real exista. Mami, cum vine asta maine, dar poimaine?
Timpul e o iluzie necesara pe care o invatam …”
Mie mi-a dat, însă o idee de articol despre timp, şi despre cum se apără oamenii de trecerea lui.
În primul rând ar trebui să încercăm să definim timpul. Acest demers al definirii uneia dintre aspectele care definesc dimensiunea acestei lumi în care trăim, a dat de furcă oamenilor de ştiinţă, multă vreme. S-a ajuns totuşi la o înţelegere, şi anume că timpul, cel măsurabil, este o convenţie care oferă indivizilor un reper pentru organizarea propriei vieţi, a activităţilor individuale şi de grup. Aici mi se pare interesant de menţionat faptul că primele ceasuri au fost construite pentru mănăstiri, să le fie de folos călugărilor în ţinerea slujbelor de la mijlocul nopţii.
De la naşterea psihanalizei, timpul a căpătat o nouă dimensiune. Psihanaliza este o ştiinţă născută în baza observaţiilor clinice. şi a reflecţiilor iniţiale ale părintelui său. În timpul şedinţelor de terapie, Freud a observat un fenomen aparent bizar în comportamentul pacienţilor săi. L-a numit regresie, proces care este de trei tipuri, pe care nu intenţionez să le descriu aici, neavând relevanţă pentru articol. Pacienţii regresau afectiv în anumite perioade ale dezvoltării lor psihice, ca individ unic. Procesul este des întâlnit în terapia psihanalitică şi, în zilele noastre, este o unealtă bună pentru cură, întrucât doar retrâind afectiv evenimente care au fost importante în istoria de viaţă a persoanei, aceasta poate produce realmente o schimbare interioară, care să aibe ca rezultat vindecarea, deci maturizarea. Cu alte cuvinte, pentru individ există două scurgeri ale timpului: cea externă, măsurabilă, şi cea internă, nemăsurabilă, ambele descriind două realităţi, una externă şi una internă. Aceasta din urmă se dezvăluie în timpul curei psihanalitice, şi poate indica fixaţii afective în anumite etape ale dezvoltării individului, în unele cazuri chiar şi în perioada arhaică, adică din relaţia primară cu mama. Acestea, ca reprezentări psihice a lumii externe, sunt încărcate cu emoţiile trăite în acel moment din evoluţie în care s-au produs, şi afectează realitatea prezentă, perturbându-o.
Întorcându-mă la textul Nicoletei, remarc că mulţi dintre adulţi privesc cu o oarecare invidie spre lumea copiilor, unde timpul nu există, iar lucrurile se întâmplă astfel încât copilul obţine în mod nemijlocit plăcere din activităţile sale principale, adică prin joc. Privind psihanalitic, fiecare dintre noi păstrează în inconştient amintirea acestei perioade din dezvoltarea noastră. Dar ce este specific copilăriei, în cazul indivizilor sănătoşi, care cresc într-un mediu normal, unde prin normal înţeleg că se oferă îngrijire, protecţie, iubire etc.? În primul rând observăm lipsa de grijilor, ocrotirea permanentă, hrana, iubirea, depedenţa de adulţi. În al doilea rând este activitatea psihică, mai mult sau mai puţin observabilă, care la copii este foarte activă şi bogată în fantasme. Cea mai puternică dintre acestea este fantasma de omnipotenţă, care se crează din primele zile de viaţă, atunci când, dacă îi este foame bebeluşul primeşte sânul mamei. În perioada primelor luni de viaţă, această fantasmă prinde consistenţă, mai ales dacă nou-născutul nu este frustrat. Astfel, el „crede” că determină lumea exterioară prin propria sa putere, pentru că lucrurile se întâmplă imediat ce şi-a manifestat nevoia, iar aceasta a fost observată de cei din jur, deci gratificată. Dacă pe parcursul dezvoltării această fantasmă inconştientă nu se diminuează prin restricţii, limite, ea creşte în intensitate, iar la vârsta adultă este generatoare de simptome psihice, printre care cea mai des întâlnită este depresia.
Dar ea rămâne. Acum, dacă persoana nu devine conştientă de această fantasmă, când se va raporta la copii şi la lumea lor, se va manifesta sub o formă de nostalgie, şi va deplasa asupra copiilor, frustrarea legată de omnipotenţă. Pentru că amintirea propriei copilării rămâne înmagazinată în inconştient, nu doar ca amintiri de fapte şi evenimente concrete, cât mai ales la nivel afectiv. Această amintire poate fi extrem de dureroasă, iar pentru a evita confruntarea cu ea, mecanismele de apărare îşi fac treaba, astfel încât se ajunge în situaţia de negare a trecutului şi o concentrare asupra prezentului şi eventual a viitorului, ca şi cum din propria fantasmă de omnipotenţă ar putea controla trările afective, şi implicit lumea exterioară. Ar mai fi reprimarea, exprimată adesea prin convingerea că trecutul nu poate fi schimbat, deci trebuie lăsat acolo unde e, şi odată cu el şi trăirile afective, nostalgice, care ar pune în pericol echilibrul emoţional, precar, al prezentului. Fuga în fantasmă sau în reverie, în care părţi neplăcute ale prezentului sunt ignorate, iar individul visează şi pune accent doar pe părţile pozitive. În literatura psihanalitică există ideea conform căreia bebeluşul, imediat după ce se naşte, pentru că trăieşte trauma separării de pântecul mamei, refuză realitatea exterioară şi se refugiază în imaginaţie.
Revenind la copii, aceştia au propriile lor metode de a cuantifica timpul. Cât sunt bebeluşi, funcţie de cât de repede primesc hrana sau sunt schimbaţi. Pe măsură ce creşte, copilul când observă plecarea mamei, a tatălui, a persoanei de îngrijire, cu promisiunea întoarcerii acesteia, sau venirea sărbătorilor, a lui Moş Crăciun spre exemplu, va evalua timpul scurs până la revedere funcţie de limbile ceasului, de masa de prânz sau somnul de după-masă, de nopţile dormite sau dimineţile trezite. Apoi, va avea amintirea unor evenimente traumatice sau pline de bucurie, şi le va povesti folosind mereu „atunci când” oferind o sumedenie de detalii care i-au produs emoţii puternice.
Şi nu în ultimul rând, aşa cum bine spunea cineva în comentariile de pe FB, copiii, spre desebire de adulţi, nu au un trecut atât de bogat, perceput şi înmagazinat cognitiv, încât acesta să conteze pentru ei.
În concluzie, nostalgia copilăriei ar putea indica o neadaptare la o situaţie prezentă. Trecutul poate fi schimbat, nu ca fapte şi evenimente întâmplate, ci ca sensul pe care individul îl dă acestora, proces prin care poate modifica reprezentările interne ale unor persoane sau evenimente din lumea exterioară. „Arhivele” trecutului, înmagazinate în inconştient, sunt surse reale de vindecare psihică şi de găsire a echilibrului mental şi emoţional, atât de necesar fiinţei umane pentru a fi aptă să se bucure de viaţă indiferent de vârstă. Împăcarea cu trecutul presupune un proces lung, care include şi retrăirea unor traume din copilărie, perioadă în care nu sunt toate tocmai roz şi pline de inocenţă (să nu uităm că cei mici pot fi răi şi cinici; bebeluşii spre exemplu, muşcă sânul mamei dintr-un instinct distructiv, pe care şi-l reprimă pentru că în acelaşi timp iubeşte sânul, deci pe mamă, care îl hrăneşte), retrăire care poate da noi sensuri vieţii prezente.
Pentru adultul matur, timpul exterior, măsurabil se transformă într-o unealta de evaluare a propriei evoluţii personale, de organizare a activităţii sale astfel încât să îi ofere şi plăcere. Timpul interior, cel al realităţii psihice, este cel care ar putea provoca disconfort emoţional. Este bine de ştiut că la nivel de inconştient, timpul există doar din prisma amintirilor afective ale individului de pe parcursul dezvoltării sale psihice. Uneori, acest timp este foarte important şi afectează în mod evident viaţa de zi cu zi.