„Fericit cel ce citeste si cei ce asculta cuvintele prooprociei si pastreaza cele scrise in aceasta! Ca vremea este aproape.” – Apocalipsa dupa Ioan, cap 1. versetul 3.
Cel mai puternic sentiment pe care l-am trait a fost acela de neputinta, de deznadejde. Viata era gri cu puternice inclinatii spre negru. Visele erau evident apocaliptice, cu invazii extraterestre, inundatii si incendii, sentimente de posedare, ca nu-mi mai apartin. Despre Dumnezeu nici nu putea fi vorba! Viata personala? Cariera? Anturaj? Viata sanatoasa? Slabeam vazand cu ochii si ii indepartam, prin reactiile mele, pe toti cei care incercau sa imi intinda o mana de ajutor. Eram pe marginea prapastiei (sau in fundul ei) si nici nu-mi dadeam seama de asta si nici nu-mi prea pasa.
Asteptam ca prietena A. sa-mi rezolve problema cu „pasele ei energetice”. Insa ea nu avea timp pentru mine atat cat mi-as fi dorit eu sau ea, asa ca m-a luat frumusel de mana si m-a dus la biserica, evident, dupa lungi insistente si cu multa lupta de convingere. Pentru ca, nu-i asa, la ce am nevoie de un preot sa imi intermedieze relatia cu un Dumnezeu care nu exista. Si chiar daca exista, ar trebui sa comunicam direct. Pentru ca preotii sunt niste nenorociti, care nu stiu decat sa te judece, sa te condamne, sa iti dea canoane si sa iti ia banii.
Mai mult tarata, decat pe propriile-mi picioare, ajung la un preot care intr-un mod surprinzator nu ma judeca, nu ma condamna, nu mi-a dat canoane si CULMEA!!! nu mi-a luat nici bani. Si m-a lasat sa il descopar singura pe El. Dar in mijlocul Apocalipsei mele ma trimite sa citesc Apocalipsa lui Ioan.
Dar asta nu e tot. Incep un adevarat turneu de cautare de raspunsuri: la bioterapeut, la astrolog, numerolog, alt bioterapeut, la ghicitoare in carti, la psiholog… Doar de tiganci imi era al naibii de teama sa apelez. Orice, dar nu magie neagra! Noapte anu dormeam decat cu o sursa de lumina cat mai aproape de cap, iar atacurile de panica erau zilnice.
Toata lumea imi spunea ca este normal si firesc ce mi se intampla, ca e o perioada, ca se maturizeaza spiritul, ca cresc spiritual, ca o sa fie bine, sa continui sa ma rog, sa merg la biserici, la slujbe, sa tin post, sa ma spovedesc, sa o iau de la capat, cu rugaciune, post, spovedanie, cu introspectie, cu terapii, cu ceaiuri, cu sport, cu munca, iar, post, iar spovedanie, iar rugaciune, pelerinaje la manastiri, lunea-miercurea-vinerea la slujbe, Maslu, Liturghii, 40 de zile, canoane, ritualuri, iar post, rugaciune, spovedanie…
Dupa vreo trei luni citisem atatea acatiste ca aproape le stiam pe dinafara, Apocalipsa dupa Ioan de vreo 100 de ori, stiam programul slujbelor de la diferite biserici si arsesem mii de lumanari, suficiente cat sa-mi fac o statuie in marime naturala. Vocea lui Dumnezeu nu o auzeam, la taclale cu ingerii nu stateam. (o singura data i-am vazut jucand table: unul alb si unul viu colorat. Si parea ca joaca pe seama mea – hmmm. Mi s-a parut ca au umor).
Partea cu Apocalipsa dupa Ioan mi s-a parut fascinanta si deja asteptam sa vad cum distruge Doamne-Doamne tot si ii lasa pe cei vrednici sa supravietuiasca si sa ii imbrace in alb. Evident eram printre ei, pentru ca altfel nu aveam cum sa vad nici Pamantul Nou, nici Omul Nou si nici nu ma puteam bucura de toate cele facute! Si asteptam razbunarea Divina!
Nu s-a intamplat. Insa nu am avut timp sa descopar asta pentru ca m-am avantat in practici spirituale, canoane bisericiesti, cursuri de toate felurile si mai rar, din cand in cand, mai consultam cate un specialist in ceva… orice. Vedeam luminita de la capatul tunelui, crestea increderea ca va fi bine. Si am tinut-o asa cativa anisori. Cand brusc s-a nascut un hau. Unul mare. Necunoscut si neasteptat. Si atunci am zis „de aici nu mai stiu cum sa ies, nu mai pot sa ies. Stiu ca dincolo de gaura asta neagra e ceva bun care ma asteapta si nu stiu sa ajunga acolo”.
Primul post pe care l-am tinut ca adult a fost Postul Pastelui. Si l-am tinut ca la carte pe toate planurile. Slujbe de pomenire, spovedanie, maslumuri. Fara sa mi se para greu, fara sa mi se para dificil. Si l-am tinut cu sfintenie, de atunci incepand, mai bine de un deceniu. Si pe celalte. Dar cel al Pastelui are un farmec aparte pe care multi ani nu am stiut sa il descriu. Pana in anul in care L-am serbat in Grecia si cand totul a capatat un sens: Invierea este sarbatoarea spiritului. Invierea lui Hristos este invierea spiritului fiecaruia dintre noi si este un moment de sarbatoare, de bucurie, de veselie.
Dar suntem in postul Craciunului, perioada in an cand se naste speranta, bucuria, iubirea.
Revin la Apocalipsa mea. Am trait-o un an in intunericul constiintei. Apoi am renascut. Am Inviat. Ea, Apocalipsa mea, a revenit in cateva randuri, provocandu-ma sa mai infrunt un balaur interior, un cutremur, o durere. Si de fiecare data cand se apropia, ma intorceam la Apocalipsa Sfantului Ioan, unde am gasit puterea si speranta, si unde de fiecare data simbolurile mi-au relevat alte adevaruri, legate de primele, dar mai profunde. Intr-un an am descoperit ciclicitatea evenimentelor ce sunt descrise in Apocalipsa si am stiut ca nu trebuie sa-mi fie teama daca maine vine din nou, intr-o alta prezentare. Pentru ca Apocalipsa intai este in noi. Si daca o fi in exterior nu mai conteaza, pentru ca vom fi in alte lumi,sau vom hrani pamantul cu sangele nostru.
Preotul mi-a spus cu ani in urma: „Cata vreme Il am pe Hristos langa mine si cred in El, nu mi-e teama de nimic”. Si asa este!
Mi-am trait Apocalipsa in durere, dar daca nu as fi trait-o nu as fi fost libera sa scriu despre ea. Am inteles ca apocalipsa este in mine, in sufletul si in mintea mea, ca apare cand legatura cu Dumnezeu este intrerupta, oricum s-ar manifesta ea, in orice sistem de credinte, cand prin ceea ce fac sau ceea ce gandesc ma cred superioara Lui, cand am pierdut Credinta si Iubirea, Speranta si Iertarea. Si ca orice Apocalipsa traita cu intelepciune duce la Omul Nou in propriul trup si in propria viata.
Continui sa fac o parte din cele pe care le-am facut in primul an de Apocalipsa personala, dar cele mai importante raman postul, rugaciunea si spovedania, secondate de cautare si introspectie!
„Iata, vin curand si Plata mea este cu Mine, ca sa dau fiecaruia, dupa cum este fapta lui.” – Apocalipsa dupa Ioan cap. 22, versetul 12.
Foto: Pictura Arsenie Boca – Biserica Draganescu.