Aproape 24 de ore mi-a fost rau. Atat de rau incat am scapat de o amenda joi, joi noapte Andrei s-a descurcat aproape singur cu baita si cu mancarea, iar vineri dimineata Claudia cu ceaiul ei fermecat, in gradina ei insorita si proaspata, si cu povestile ei, au reusit sa ma faca sa mai uit de mine.
Cum spuneam la un moment dat: nu cred in boli, deci nu iau pastile. Stiam momentul in care a aparut durerea de cap, la fel de bine cum stiam momentul in care s-a declansat starea de rau general. Sunt genul de persoana care cauta „cauza spirituala” a afectiunilor fizice. Nu de putine ori durerile de cap au trecut cand am identificat un mod gresit de a gandi, sau momente in care m-am judecat prea aspru, sau i-am judecat pe altii. Dar acum, aceasta „radiografie” interioara, nu avea efect.
Cu doua intrebari a inceput vindecarea. Iata’le:
„Ce nu vrei sa auzi? La ce nu vrei sa renunti?”
Pe post de „vindecator” a fost Nico. In paralel, la sustinere, fara sa stie, a fost Mary.
Conversam cu ele pe mess, in ferestre private si, din vorba in vorba, din intrebare in intrebare, ajungeam la esenta lucrurilor, la cauza „interioara” ce a generat atat durerea de cap cat si starea de rau.
Am descoperit ca, intr-adevar, aveam auzul „interior” bruiat si nu vroiam sa renunt la cateva frici legate de mine.
Simteam de ceva vreme nevoia de upgrade personal, dar nu reuseam sa vad unde si cum ar trebui sa se produca.
Tot vorbind cu ele, lumina a intrat in mintea mea, lucrurile au inceput sa se arate atat de limpede si de curate, incat toate trei am ramas cu gura cascata de uimire. Pentru ca adevarurile pe care le descopeream eu, rezonau cu ceva din interiorul lor, si fiecare dintre noi primea raspunsuri la propriile intrebari.
Am realizat astfel cat de frumoasa si cat de miraculoasa poate fi o conversatie sincera, deschisa, lipsita de frica, intre oameni. Am spus ce aveam pe suflet (cum ar spune un amic: ca o spovedanie), mi-am exprimat sincer si deschis dorinele, m-am abandonat si, ca din senin, au venit solutiile, ideile, unele absolut geniale.
Am realizat ca Dumnezeu, Universul, ingerii, ghizii nostri ne dau raspunsuri prin cei in fata carora reusim sa ne deschidem sufletul. Chiar radeam cu Nico pentru ca, la un moment dat, in timpul conversatiei, am avut sentimentul ca a fost conectata direct la mintea mea, si pana sa scriu eu intrebarea, ea mi-a raspuns. Si am intrebat-o de unde stia ce urma sa intreb.
Raspunsurile pentru noi, sau pentru ceilalti, vin simplu si firesc, atunci cand dam jos de pe urechi „castile energetice”, la fel de bine cum putem sa incepem sa vedem „rezolvari” atunci cand renuntam la „ochelarii de cal” tot la nivel energetic.
Vineri s-a nascut un nou proiect, despre care voi scrie in curand aici.
Si raspunsul la intrebarea din titlu: rezolvam o durere de cap cu o discutie de la suflet la suflet, deschisa, cu inimi curate (ca doua picaturi din ocean) fara superioritate sau judecata, fara dorinta de a arata cat de „destepti” suntem si cat de multe cunostinte avem, cu o persoana, sau mai multe, care iti sunt alaturi, la bine si la greu!
Ati incercat vreodata?
P.S. (update): Dragele mele, va multumesc si pe aceasta cale, ca imi creati spatiile de care am nevoie uneori pentru a primi raspunsurile de care, uneori, cam fug 😀
Ce frumos! Da, n-o sa uit niciodata conversatia aia care s-a lasat cu raspunsuri care pocneau ca popcornul in capul meu si cu sarit de dopuri de la sticle (prietenii stiu 🙂 )
Si nu se mai opreau… Se deschisese robinetul cu revelatii :)))
Multumesc,Andreea!Deja am luat un antinevralgic(am o durere insistenta de cap).De doua zile am „ochelarii de cal”si”castile energetice”… ai dreptate,voi incerca sa aud si sa renunt la aerul de „superioritate”.:)
Pai eu am dureri de cap de cate 3-4 zile…
Probabil trebuie sa-mi raspund la un chestionar intreg!
Si am nevoie de toti prietenii care se ofera….
Multumesc Andreea! 🙂 De cand te-am cunoscut pe tine si mi-ai deschis ochii si ochiul 😉 la fel procedez si eu „ce nu vreau sa vad?”, „ce nu vreau sa aud?” si functioneaza fara abatere. Esti norocoasa cu asemenea prieteni, oameni deosebiti. 🙂 si eu sunt norocoasa sa te fi intalnit si cunoscut (atat cat mi s-a permis sa o fac) 🙂 😉
@Anita: antinevralgicul este o solutie „de moment” care trateaza efectele! Solutia permanenta consta in identificarea „cauzei” Succes 😀
@Cristina: Eeee…. Chiar asa! Intai scrie chestionarul. Si apoi vezi tu ce se intampla. Si porneste de la premiza ca „poate ceea ce stii tu nu este si ceea ce este”!
@ Mada: Cu mare drag :).. Dar e si de cat ti-ai permis tu sa „cunosti” 😉 E ca si cum ai citi o carte doar inceputul si cateva capitole pe sarite … 😉
Poate ca ai dreptate. Poate din teama nu m-am apropiat mai mult de tine. Se perpetueaza aceeasi lectie… inca din copilarie. Am dezvoltat un reflex: nu ma apropii prea mult de oameni pentru ca atunci cand ma voi deschide ma vor rani. Sunt prea vulnerabila cand ma apropii de oameni. In general cartile le citesc din scoarta in scoarta. Pentru mine cartile sunt universuri paralele perfecte. 🙂 Ultima oara cand am incercat sa ma apropii de cineva am fost acuzata ca ii invadez spatiul si sufoc. Poate imi intelegi in oarecare masura reticenta de a pune intrebari, de a cunoaste. Nu stiu ce limita are fiecare, nu stiu daca intrebarile mele sunt incomode, nu stiu daca ranesc… sunt multe. 🙂 Asta e.
Deci… reformulam: nu pentru cat „ti s-a permis” ci pentru cat „ti-ai permis” 😉 Eu faceam o comparatie cu cartile. Si e foarte bine ca le citesti din scoarta in scoata. Incearca si cu oamenii… e superb 🙂
Da, corect… ata mi-am permis. Este o limita autoimpusa. Dupa ce voi fi vindecat ce e de vindecat voi vedea lucrurile altfel. Simt ca mai am de descoprit ceva. Simt ceva dar nu pot sa pun degetul acum. Din cauza asta petrec timp cu mine.:)
Ptiii… postul arata cum „vindeci” si „descoperi” cand esti in comunicare cu ceilalti :)) Esti simpatica, sa stii 😀