În seara aceasta, până la vinul fiert din The Pub cu Simona, am fost într-un loc unde s-a vorbit despre psihoterapie și originile sale în filosofia greacă. Și am observat pentru a nu știu câta oară cum fascinația de a rezolva problemele repede și fără prea mult efort, de a intelectualiza practicile terapeutice, de a fugi de propra viață interioară, de a fugi de emoțiile și mai ales de conținuturile inconștiente, că asta faci când eviți să vorbești despre psihanaliză și ajungi să spui că Freud a fost un impostor sunt prezente la nivel de mental colectiv. Am mai observat pentru a nu știu câtă oară că există o falsă încercare de apropiere interdisciplinară, că există doar preocupări insulare la nivel academic și că orice apropiere este privită ca o curiozitate, dar cel mai adesea cu aroganță reținută sau disimulată.
Sigur, perioada comunistă a avut contribuția ei prin condamnarea psihanalizei de către Academia Română ca fiind o manifestare burgheză. Dar zău că au trecut de atunci, iaca, 36 de ani și, cam ca în multe alte domenii, sărim etape din rana narcisică lăsată de comunism în rândul intelectualității românești. Nu au vrut să piardă trendurile de afară și, în consecință, ethosul intelectualității românești a avut o dezvoltare în sincope, nicidecum una cursivă. Psihanaliza nu a fost introdusă organic în cunoașterea științifică românească atât de clamată zilele acestea.
Pe de altă parte, zâmbesc amar și oarecum răutăcios când știu că mulți din zona cognitivistă sfârșesc în formări psihodinamice de orientare psihanalitică.
E trist. E dureros. Fac eforturi să îmi stăpânesc dezamăgirea și sper că la un moment dat i se va face dreptate lui Freud și pe plaiurile românești. Pentru că cercetările în neuroștiință îi confirmă foarte multe dintre intuiții. Și e chiar păcat să se vorbească după ureche, ca niște lăutari intelectuali, despre moștenirea fabuloasă din opera freudiană.
Painting: Mathieu Laca