De ieri de când am auzit cum s-a referit unul dintre marii universitari din școala românească de psihologie cu privire la membri simpli ai Colegiului Psihologilor din România, reflectez la dispreț, desconsiderare și ură. Expresia folosită de renumitul profesor, multimilionar în euro din afaceri cu teste psihologice, căruia nu am să-i spun numele, este: „Nu întrebi găinile cum le faci cotețul”, atunci când s-a propus consultarea comunității cu privire la proiectul bolnav de lege B708. Proiect pe care el și grupul de interese din care face parte au încercat să îl introducă în procedură de urgență în procesul legislativ, asta după ce au cheltuit 200000 de euro să-l conceapă.
Disprețul face parte din spectrul larg al sentimentului de ură. Dar nu are aceeași intensitate și nici nu durează în timp. Cu condiția să nu fie un mecanism de apărare față de ura propriu-zisă. Disprețul este o manifestare a desconsiderării pe care o persoană o trăiește afectiv față de o altă persoană sau față de un grup de persoane. Psihanalitic vorbind, poate fi o retrăire fantasmatică a unui sentiment pe care persoana în cauză l-a trăit în relație cu persoanele care au avut-o în îngrijire, fie că vorbim de mamă sau de bunică, bonă, mătușă, tată etc. Într-o astfel de relație, persoanei care simte și exprimă dispreț la vârsta adultă, kohutian privind, nu i-a fost satisfăcută nevoia narcisică de oglindire. Adică părinții nu i-au spus cât de minunată este, cât mândri sunt de ea, nu i-au validat fiecare achiziție motorie, cognitivă sau emoțională. Fie au fost niște părinți demisionari afectiv, fie au fost prea copleșiți de propriul narcisism malign, fie au fost cu tulburări psihice, cu dependențe severe ș.a.m.d. Sau pur și simplu sunt copiii modelului de părinte „faci cum își zic eu că eu știu mai bine”. Copilul astfel rănit narcisic dezvoltă o fantasmă de grandoare care spune „o mă fac eu mare și o să vă arăt eu cine sunt”.
Disprețul unei persoane aflate într-o poziție de conducere, superior ierarhic, o poziție de autoritate poate reprezenta o apărare față de o astfel de poziție narcisică fragilă. Nu este doar o manifestare de forță, „eu sunt șeful și trebuie să vă supuneți”, pentru că nici poziția din CPR nu îi permite. Ci mesajul pe care pare să îl transmită este acela că recunoașterea egalității dintre ea, persoana, și restul comunității specialiștilor i-ar trezi sentimentul de insuficiență. Cu alte cuvinte, fantasma de grandoare dezvoltată în copilărie, deși împlinită, pusă în act prin obținerea unor funcții înalte în toate organismele posibile, va fi grav afectată. Adică nu mai contează nicio funcție câtă vreme „trebuie” să recunoască egalitatea dintre sine și ceilalți.
Dar să mergem mai departe. Este de admirat orice determinare a oricărei persoane care vrea să se realizeze în viață din punct de vedere personal și profesional, social. Nimeni nu ar trebui să condamne o astfel de dorință, indiferent care îi sunt rădăcinile și resorturile interioare și istorice. Însă ce e de condamnat și ar trebui să nu ne ferim să facem acest lucru, să îl spunem, sunt modalitățile prin care se atinge satisfacția împlinirii acestei dorințe și ce faci mai departe, după ce ai atins-o. Cum este în cazul nostru, poziția într-un for de conducere.
În acest tablou un rol important îl joacă și societatea. Iar în societatea românească, începând cu clasa politică care arareori se ocupă de consultări cu societatea, cu mass-media care constant întrețin ideea că ea este cea care deține adevărul și toți privitorii și consumatorii săi trebuie să preia ce îi oferă pe nemestecate, în această societate principul dominant este „credeți-ne pe cuvânt, noi suntem în poziția în care știm mai multe și nu putem dezvălui, deci știm mai bine ce e bine pentru voi”. Același principiul pare să îl fi interiorizat și omul nostru din CPR care își vede colegii ca pe niște găini. Mulți dintre acești colegi fiind formați chiar de el, să nu uităm acest aspect. Adică continuă cu atitudinea de profesor și într-o organizație profesională unde transmite în continuare că ceilalți sunt proști, neinformați și trebuie ghidați.
Și nu în ultimul rând, acest dispreț cred că este față de toți aceia care sunt în Colegiul Psihologilor și care nu i-au trecut prin față ca studenți, care nu i-au cumpărat testele, adică nu i-au fost mușterii, aceia care au o altă formare decât cea cognitivistă pe care o propovăduiește; dacă e psihanalitică e chiar foarte grav. În general, îi desconsideră pe cei care nu sunt după chipul și asemănarea sa. Adică nu i se închină ca unui dumnezeu, adică nu îi validează, ba dimpotrivă, îi confruntă fantasma de grandoare, adică complexul de dumnezeu.
Disprețul nu este singular și izolat. Cred că este un simptom al unei societăți construite pe o competiție acerbă, o competiție întreținută cu bună știință de cei aflați în poziții cheie, de conducere în numeroasele instituții ale statului. În cazul Colegiului Psihologilor, această stare de fapt este întreținută prin treptele de specializare care nu există în țările vestice, ci doar în câteva dintre cele din fostul bloc comunist. Și mai este întreținută și prin împărțirea psihologiei în domenii de interes, sistem care de asemenea nu există în nicio țară vestică. Cu alte cuvinte ești bun dacă ai patru masterate (la unele dintre ele persoana de mai sus este profesor), o formare în psihoterapie (unele păstorite de persoana de mai sus) și un doctorat (unde, da, este coordonator). E atât de greu să ajungi la statutul de dumnezeu în psihologia românească. Dacă ți-l dorești. Nu contează competențele reale. De asta să uitați pentru o vreme, până când se schimbă actuala conducere și actualul grup de interese și de influență din strada Stoian Militaru 71, Sector 4, București.
