Acest articolul îl gândesc de multă vreme. Aşteptam, cumva, ca ideile să prindă conţinut, şi să admit, în primul rând în mintea şi în inima mea, că am tratat subiectul „oglindirii” într-un mod superficial. Poate dacă nu aş vedea în mediul on-line, şi nu doar aici, o abordare la fel de superficială, şi din ce în ce mai frecvent, nu aş fi revenit asupra lui. Dar cel mai mult m-a determinat să reiau subiectul într-un articol confuzia cu care se confruntă pacienţii mei când vine vorba despre asta, şi conflictul care se naşte din abordarea simplistă, mecanică a fenomenului, de altfel, prezent în relaţia psihică dintre oameni.
Istoric lucrurile stau cam aşa, în ceea ce mă priveşte. Scriam în 2009 acest articol, evident cu puţinele informaţii pe care le aveam la vremea respectivă. Doi ani mai târziu îl scriam pe acesta. Nici el nu abundă în explicaţii, dar cel puţin am mai adăugat nişte informaţii.
Acum, după multă literatură de specialitate citită, perspectiva din care privesc subiectul este oarecum diferită şi cu ceva mai mult conţinut. În psihanaliză s-a vorbit prima dată despre oglindire în teoria lui Winnicott, care se referea la modul în care mama oglindeşte stările bebeluşului. Dar procesul este, pe cât de simplu de înţeles, pe atât de complex, şi diferă de la relaţie la relaţie, funcţie atât de trăsăturile înnăscute ale sugarului. cât şi de anumite capacităţi psihice ale mamei. În principiu, bebeluşul trăieşte nişte stări în raport cu mama, deci cu mediul, pe care le proiectează în mamă. Aceasta poate să le primească şi să i le întoarcă. Însă nu pure, nemodificate, ci conţinând propriile ei stări interioare, iar cele ale bebeluşului elaborate. Subiectul a fost dezvoltat, ulterior, de mai mulţi autori de psihanaliză, conceptul a început să cuprindă mai multe fenomene, iar manifestarea sa să fie cu mult mai complexă la adulţi. Aceasta deoarece la individul adult structura psihică este dezvoltată, mecanismele de apărare sunt mai complexe şi în diferite grade de rezistenţă, comparativ cu bebeluşul, a cărui principală defensă este reprimarea. Cu alte cuvinte, oglindirea nu este clară şi pură, şi nici redusă la o simlă formulă matematică, cum reiese din afirmaţia „ce te supără la ceilalţi se află cu siguranţă în tine. Deci căută-te!”
Este posibil să fie vorbă în primul rând de o proiecţie, aşa cum Freud descria mecanismul în cazul gelosului. Acesta, proiectează în partener propriile sale tendinţe de flirt, tendinţă care este atât de puternică şi greu de admis, încât o „pune” în celălalt, fiind astfel mai uşor de gestionat. Însă această proiecţie nu se produce în gol. Inconştientul gelosului detectează conţinuturile din inconştientul partenerului, printre care şi tendinţa acestuia din urmă de a înşela, chiar dacă aceasta este în stare latentă. O abordare simplistă, mecanică, ca cea menţionată mai sus, pentru o persoană de acest tip, nu ar face decât să o dezechilibreze emoţional, să îi întărescă alte mecanisme de apărare, şi să declanşeze un val de autocritică şi blamare, care nu ar duce în nici un caz la vindecare, evoluţie, ci dimpotrivă, la patologie.
Apoi ar putea fi vorba despre o deplasare. Adică persoana iritată, deranjată de o anumită trăsătură de caracter a altei persoane, o observă pe aceasta mai degrabă, decât cauza reală a disconfortului emoţional. Aceasta poate fi diversă, de la retrăirea afectivă a unor experienţe arhaice (din copilăria mică), care sunt mai greu de identificat, tocmai pentru că amintirile sunt şterse, dar trăite afectiv, până la dureroasa identificare cu un personaj din viaţa persoanei deranjate, în relaţia cu care a trăit mai multe suferinţe. Sau deplasează o nevoie frustrată pentru multă vreme, care nu poate fi gratificată în mod direct, pentru că ar perturba, pentru moment, ordinea psihică a individului. Şi în acest caz, o abordare simplistă şi mecanică, ar genera o întărire a mecanismelor de apărare, până la un stadiu în care acestea nu mai funcţionează ca o formă de adaptare la mediu, ci capată dimensiuni patologice.
Aş menţiona în acest context şi un alt proces des întâlnit în cadrul analitic, dar care se poate manifesta şi în relaţiile de zi cu zi, şi anume identificarea proiectivă. Acest mecanism este extrem de complex şi greu de explicat în câteva cuvinte. Cu toate acestea am să încerc o scurtă descriere, cu riscul de a fi criticată. Aşadar, o persoană proiectează un singur aspect din interiorul său asupra altei persoane, spre exemplu, cicăleala mamei. Persoana primeşte „proiecţia”, se „identifică cu ea şi începe să acţioneze în consecinţă, astfel accentuând stările proprii de critică, negativism, etc.
Acestea ar fi câteva aspecte care pot lua forma unei „oglindiri”. Însă psihicul uman este complex şi cu siguranţă procesele care se produc în interiorul său nu pot fi reduse la formule simple, aplicate mecanic. Poveştile sunt pline de oglinzi, fermecate este adevărat, a căror principală calitate este să arate ceea ce nu este văzut, adică perceput nemijlocit cu conştiinţa: o nevoie arhaică, o dorinţă, un deficit ş.a.m.d. Inconştientul nu poate fi cunoscut în mod nemijlocit. El se dezvăluie omului prin diverse metode, printre care cele mai cunoscute sunt visele, actele ratate, cuvintele de spirit, fantasmele. Cunoaşterea inconştientului se poate produce, dar într-o măsură limitată şi nu întotdeauna cu efecte pe termen lung, în relaţiile noastre de zi cu zi.
Cât priveşte cele descrise mai sus, este important nu doar ceea ce se întâmplă în relaţia dintre cele două persoane, ci şi sensul pe care îl dă persoana care „aruncă” în psihicul celeilalte, propriilor conţinuturi inconştiente, precum şi credinţele sale interne legate de acestea. Oamenii nu ne oglindesc pur şi simplu, pentru că la rândul lor au propriile lor structuri psihice, mai mature sau nu.