Prietenul fulger. Trece prin viata ta si uiti de el in cateva saptamani, zile sau ore. Maxim, ramane un contact in telefonul mobil sau in contul de mail.
E genul de prieten cu care ramai dupa o betie, dupa o intalnire cu prieteni la mana a doua (adica, prietenul lui prietenul care se stie cu prietenul), dupa un concert, adica dupa o imprietenire. Va veti mai vedea a doua zi, dupa marea imprietenire si gata. O sa-l revezi peste cateva luni sau ani cand prietenul comun o sa va reuneasca intr-o adunare cu scop bahic sau nu.
El exista in telefonul tau, dar niciodata nu stii cum il cheama, dar el e acolo si in momentul in care vrei sa-l suni, nu stii cum sa-l cauti.
In aceeasi categorie mai sunt prietenii din scoli, fie ca sunt licee sau facultati, sunt oameni cu care ramai in cap o perioada scurta de timp si de care iti mai aduci aminte pentru intamplarile amuzante sau penibile, dar nu ca ti-ar fi un apropiat. Prietenul fulger este prietenul din spital sau cel din puscarie, cel langa care esti nevoit sa stai si caruia te vezi nevoit sa-i vorbesti si sa ii spui multe.
Prietenul fulger apare cand esti pe un drum inchis din cauza unui accident, unui taifun, unei avalanse, unui troian de zapada, cand lume se da jos din masini si incep intrebarile: “o fi coada lunga? %*#&$ (nr: nu avem voie cu injuraturi) si ma grabeam tare!” , se leaga un dialog scurt, apoi “unde mergeti?” si uite asa, de la 10 minute la 2-3 ore exista o prietenie. O relatie care exista stransa si legata doar acolo. Dupa urcarea in masini si demaraj, totul ramane acolo, habar nu ai cum il cheama, cine e, stii doar ca era un sofer care trosnea a transpiratie si era imbracat in costumul de tirist – maieu, pantaloni scurti si slapi.
Un fulger din viata mea, Meral, pe care am intalnit-o acum 12 ani, eram impreuna la scoala. Ea avea origini turcesti, de aici si numele. Primul an l-am petrecut cu bine si cu rele, din urmatorul an ea a renuntat la scoala si nu am mai vazut-o, nu mi-a fost dor de ea, nu mi-a pasat de ea, desi petrecusem destule clipe in acel an. Am revazut-o anul acesta, dupa aproape 15 ani, era ceva vanzatoare intr-un magazin, ne-am salutat, ne-am intrebat de sanatate si ne-am vazut de viata mai departe. Cred ca indiferenta a caracterizat revederea. Nicio tresarire, nicio emotie, ca si cand ne revedeam dupa 2 zile.
ps: am renuntat la diacritice, cica unii dintre voi nu le vedeti
fotocredit: zazzle.co