Vara trecută am citit În atelierul de magie, iar spre sfârșitul anului Magia minții ambele scrise de Dr. James R. Doty, un celebru neurochirurg și cercetător în domeniul neuroștiințelor. M-a fascinat povestea băiatului sărac care, la 12 ani, a descoperit magia minții și cu ajutorul ei, printr-o practică zilnică susținută și asumată, a devenit unul dintre cei mai respectați și de succes medici. La fel de puternică mi s-a părut și povestea pierderii familiei și a averii și reluarea drumului cu ajutorul practicii „magiei minții”.
Protocolul pe care l-a practicat zi de zi începând cu acea vacanță de vară în care a cunoscut=o pe femeia care i-a schimbat viața, mi-a amintit de perioada din viața mea în care practicam Reiki. Am aflat de această cale de cunoaștere și dezvoltare personală cu mai bine de două decenii în urmă, am practicat-o cu doi maeștri români, am inițieri în șapte sisteme și cu toate până la gradul de maestru. Am practicat zi de zi și viața mea a fost bună, nu spectaculos de bună ca în cazul lui Dr. Otty, dar bună.
Când am intrat la psihologie, dintr-o puternică nevoie de structură, și am început formarea în psihoterapie, am renunțat la practica Reiki. De ce nu am continuat? Pentru că, realizez acum, la atâția ani distanță, am stat să ascult de gura lumii care spunea că nu există așa practici nevalidate științific. Cum mi s-a întâmplat și cu astrologia. Lumea spre care mă îndreptam și din care îmi doream să fac parte nu accepta astfel de abateri de la noua religie a științei numită „evidence based”. O religie care acum îmi pare prea puțin orientată spre oameni și mult prea preocupată de validarea narcisică a unor specialiști, a unor persoane care, cu cât înaintez în practică și în studiu îmi dau seama că sunt mai degrabă deconectați de la realitatea individului, a suferinței umane.
În sfârșit, revenind la Dr. Doty și cele două cărți citite, am realizat că protocolul practicat de el nu diferă de „protocolul” practicii Reiki. Mă refer aici la perioada de autotratament, cu etapele de vizualizare, cu etapele de conștientizare a ceea ce se întâmplă în corp, cu etapa liniștirii minții și cu cea a practicării compasiunii față de propria persoană. Cu alte cuvinte, aceleași etape, aceleași procese interioare. Doar limbajul diferă. Dr. Doty vorbește despre sistemul nervos, despre creier, despre reglare hormonală și emoțională. În practica Reiki vorbim despre energie, despre prezență, despre armonie și despre compasiune față de sine și față de ceilalți. Cu alte cuvinte, avem două hărți diferite pentru același teritoriu pe care îl reprezintă ființa umană cu viața sa spirituală, emoțională.
Mă gândesc cât de păguboasă este această „gură a lumii” în combinație cu nevoia de apartenență și cu nevoia de a fi văzut și validat de ceilalți, de grup. Această „gură a lumii”, această judecată implicită sau explicită, care în zilele noastre nu de puține ori se transformă într-un linșaj pe rețelele sociale, devine nu de puține ori un obstacol real în calea propriei dezvoltări. Cum nu de puține ori devine o metodă crudă, sadică de anihilare a curiozității inerente unei minți deschise spre cunoaștere. Și ajungem astfel în punctul de a ne filtra alegerile, drumurile prin întrebarea „Ce vor pune ceilalți?” în locul celei mult mai pline de empatie „Este asta potrivit pentru mine?”
Viața are un mod ironic de a închide cercuri. Ani mai târziu de la practica mea Reiki și astrologică vine un om de știință care explică în termeni biologici și neurologici pe înțelesul tuturor mecanismele acestor practici pe care „lumea științifică” le condamnă fără să încerce să le înțeleagă.
Pentru mine, această întâlnire cu scrierile lui Dr. Doty a fost ceva mai mult decât o confirmare. A fost o invitație. Este o invitație de a mă întoarce și la o practică care nu-mi este străină și nu de puține ori mi-a oferit mari satisfacții. Dar mai ales este o invitație la acea parte din mine care știe deja, care a experimentat și care a simțit pe propria piele beneficiile Magiei minții așa cum a fost descrisă de Dr. Doty.
Cred cu tărie că fiecare om are drumul său în viață de care este responsabil Și mai cred că nu există rețete universale pentru suferințele oamenilor, că durerile sufletului, durerile spiritului nu pot fi standardizate. Că fiecare om are nevoie de un însoțitor, un martor, un observator în procesul său de descoperire a propriei sale căi spre echilibru.