Despre scris – Stephen King

Să scrii o carte este o artă. Să scrii chiar un text în care să spui ceva relevant pentru cititor necesită talent și „verb”, cum se spunea pe vremuri în redacțiile în care am lucrat. Ca în orice altă profesie, sau să îi spunem mai degrabă vocație, sunt „zei” la care ne uită cu admirație și ne întrebăm, dacă ne întrebăm, eu mă întreb cu siguranță, de unde le vine inspirația și cum reușesc să scrie rând după rând, pagină după pagină cărți pe care nu le poți lăsa din mână. Cărți pentru care nu dormi nopțile pentru că nu poți amâna pentru următoarea zi să afli ce e de aflat 20-30 de pagini mai încolo.

Deseori am pățit să adorm cu cartea în mână. Am cărți pe care le-aș reciti deîndată dacă nu ar fi multe altele deja cumpărate și care își așteaptă cuminți rândul. Unele se ambiționează să sară acest rând și să îmi ocupe mintea cu ce au să-mi ofere.

Asta a făcut și Despre scris a lui Stephen King. I-am citit o parte dintre cărți, am văzut și ecranizările după multe dintre ele, dar nefiind chiar genul meu preferat de literatură, i-am spus „Regelui” în urmă cu mai mulți ani că ne-om mai revedea cândva, dar nu foarte curând.

Și cu această carte am stat pe gânduri vreo câteva săptămâni până să o cumpăr. Dacă nu ar fi fost disperarea ce mă încearcă când văd o pagină albă în fața ochilor pe care trebuie să scriu lucruri importante pentru lucrarea de disertație, poate aș mai fi amânat cine știe cât întâlnirea cu dumneaei. Nu știu cum e la alții, dar în cazul meu nevoia și disperarea preiau controlul în astfel de situații. Admit că am cochetat și cu ideea unui curs de scriere creativă, am fost chiar la un workshop de scriere psihanalitică.

De scris am scris, nu zic nu. Când am început să citesc jumătatea de autobiografie a lui King, m-a prins mai repede decât anticipam. Apoi nu am mai putut lăsa cartea din mână până la ultimul capitol pe care l-am citit într-o săptămână. E cam greu de dus acesta.

Prima jumătate a cărții este, cum spuneam, și cum de altfel promite și prezentarea volumului, o sintetică autobiografie a devenirii lui dintr-un copil crescut de o mamă singură, având un frate mai mare pasionat de știință, într-un scriitor de succes, vândut în lumea întreagă, încasând milioane de dolari pentru majoritatea titlurilor sale publicate.

Trăind în sărăcie lucie, la mila rudelor, cu mama lucrând la 2 sau chiar 3 locuri de muncă, King știa că putea face orice, dar trebuia să se țină de școală. Asta era cerința principală a mamei. De altfel mama i-a fost primul cititor,în timp ce fratele a fost primul care i-a publicat scrierile. Mama i-a fost suport și l-a încurajat să continue să scrie chiar și atunci când ceea ce citea era de o naivitate specifică vârstei. Ce noroc pe el cu o astfel de mamă!

Succesul lui King se bazează pe un teanc gros de scrisori de refuz, bătute întâi într-un cui în peretele din camera sa. Sigur că suferea, dar nu se lăsa descurajat. Privind cu ochii scriitorului de succes la copilul care scria mereu și orice, este de remarcat extraordinarul simț al umorului cu care King își spune povestea.

Citindu-l nu m-am putut opri să nu mă gândesc ce se întâmplă cu noi pe măsură ce creștem. În clasele I-IV scriam cu toții compuneri. Îmi amintesc de două pe care le-am scris și de care sunt tare mândră și azi deși tot ce mai știu sunt doar titlul în cazul uneia și tema în cazul celeilalte. Mulți dintre noi scriem la vârsta aceea cu sinceritate tot ce vedem și ce simțim, despre tot ceea ce ne impresionează. Închidem ochii și fie ne imaginăm fie retrăim în memorie acele evenimente care ne-au făcut să simțim cele mai puternice emoții. Apoi a venit (și încă vine și pentru generațiile ce ne-au urmat în școală) perioada aceea a comentariilor învățate pe de rost, a schemelor de argumentație învățate pe de rost, cu definițiile genurilor, stilurilor etc. învățate pe de rost. Ca mai apoi,cei care ajung studenți la Litere să audă „Ceea ce ați învățat în liceu, UITAȚI!” Care va să zică 8 ani în care se îndoapă mințile celor aflați în dezvoltare cu scheme și comentarii și definiții, ca apoi să se forțeze să scape de clișee pentru a-și redescoperi propria voce.

Revenind la Despre scris. După autobiografia din care aflăm cum a devenit scriitorul scriitor de succes, cocoțându-se pe un munte de refuzuri și mici bucurii, King ne introduce în laboratorul de scris. Expune fără rezerve uneltele, metoda, cititorul ideal și UȘA. Partea cu UȘA mi-am dat seama că mie mi-a lipsit. Cum scriu cu ușa închisă. Când deschid ușa și pentru cine. Și, în general, când o reînchid și când o deschid din nou.

Am să închei acest scurt articol spunând că, dacă aveți de scris texte, de orice fel, și sunteți în încurcătură, în impas, în pană de idei, trebuie să citiți cartea asta. Veți râde, garantat. Da, asta este surpriza cea mai mare: scriitorul de crime & mistery dă cu umorul pe fiecare pagină, ca și cum ar vrea să recupereze fiecare pagină de groază pe care a scris-o și pentru care a primit zeci de mii de scrisori critice sau chiar cu amenințări.

Ultimul capitol este despre reziliență. Nu vă spun mai mult. Doar că citindu-l am realizat că în fiecare dintre noi există puterea de a renaște, de a ierta și de a fi recunoscător. Și n-ar strica să le găsi înainte de o tragedie.