Propunerea introducerii unor examene standardizate la intrarea în profesie și pentru înaintarea în grade profesionale nu este una nouă. Ea revine periodic în discuție în interiorul breslei și este susținută în special de universitari aflați în poziții de conducere în cadrul Colegiului Psihologilor din România. Argumentul invocat este aproape invariabil același, anume nevoia de selecție, de creștere a calității și de protejare a beneficiarilor.
Poziția mea este ferm împotriva acestei măsuri în condițiile actuale. Consider că psihologii și psihoterapeuții sunt deja suficient evaluați în cadrul programelor de licență, de masterat și de formare profesională. Introducerea unor examene centralizate nu aduce un plus de umanitate, responsabilitate sau competență reală, ci întreține iluzia controlului și a siguranței.
Susținătorii evaluării afirmă că aceste examene standardizate permit selectarea celor „cu adevărat pregătiți”. Pregătirea este însă înțeleasă aproape exclusiv ca stăpânire a teoriei. În această logică, cel care știe cel mai bine teoria este considerat automat un practician.
Numai că există o diferență majoră între a cunoaște și a putea susține psihic întâlnirea cu suferința celuilalt. Avem chiar o vorbă care surprinde această discrepanță „la teorie suntem toți buni; practica ne omoară”. Iar practica psihoterapeutică, spre exemplu, nu este o aplicație mecanică a teoriei, ci o confruntare permanentă cu vulnerabilitatea, agresivitatea și limitele proprii.
O minte briliantă
Gândindu-mă la această încredere oarbă în performanța cognitivă, prima imagine care mi-a venit în minte a fost cea a lui Hannibal Lecter, un psihiatru cu o inteligență ieșită din comun, cultivat, rafinat, impecabil din punct de vedere teoretic. Și cu toate acestea un criminal în serie de un sadism greu de imaginat.
Sigur că se poate comenta că este doar o ficțiune. Dar ficțiunea nu se naște din nimic; ea concentrează, adesea brutal, adevăruri incomode despre realitatea umană. Istoria sănătății mintale oferă suficiente exemple de specialiști străluciți intelectual care, în numele cunoașterii sau al puterii profesionale, au produs suferință extremă. Experimentul Stanford, publicat cu titlul „Efectul Lucifer”, coordonat de profesorul Philip Zimbardo, rămâne emblematic. Experimentul desfășurat în vacanța de vară în subsolul universității unde a fost amenajată o închisoare, a fost o demonstrație tulburătoare a felului în care minți educate și bine intenționate pot aluneca cu ușurință într-un timp foarte scurt spre cruzime și abuz.
Scoruri impecabile, un inconștient tulburat
Al doilea exemplu pe care vreau să îl aduc în atenție nu mai este ficțiune, ci un caz real povestit de mama mea, fost psiholog într-un laborator CFR. Timp de decenii munca ei a constat în aplicarea de teste standardizate care evaluau atenția în toate formele sale, inteligența, reprezentarea spațială, viteza de reacție etc. Evaluările erau riguroase iar procedurile respectate cu strictețe.
Conform procedurilor, periodic venea la evaluare un bărbat care obținea rezultate excelente. „La caiet” era impecabil. În timp a devenit mecanic de locomotivă pentru trenurile de persoane, ceea ce demonstra că era un profesionist considerat sigur și responsabil. La un an sau doi distanță de la pensionare, omul s-a întors într-o zi acasă din oraș, și-a ucis soția cu fierul de călcat pe care aceasta îl avea în mână, apoi s-a spânzurat.
Profesionalism la înălțime
Un alt caz este cel al lui Andreas Lubitz, pilotul de avion care s-a baricadat în carlingă și care intenționat a îndreptat aeronava spre prăbușire, deci spre o catastrofă de proporții. Lubitz avea probleme serioase de sănătate mintală care au trecut sub radarul evaluărilor standardizate, el fiind considerat un pilot foarte bun, un profesionist apt, stabil și sigur. Se presupune că din cauza unei suferințe nedeclarate și deci netratate, Lubitz a suferit o decompensare psihotică care a dus la moartea a 149 de oameni.
A fost nevoie de un dezastru pentru a schimba procedurile în interiorul companiilor de zbor, dar și pentru a recunoaște ceea ce teoretic știm deja, anume că evaluarea standardizată nu poate preveni ruptura psihică și nu este suficientă pentru a dovedi profesionalismul.
Limitele evaluării standardizate
Aceste exemple nu sunt menite doar să șocheze, reprezentând în mod evident cazuri „de vârf”. Ele indică o limită structurală care nu poate cerne grâul de neghină și nici profesioniștii de vocație de cei cu intenții ascunse, fie ele pecuniare, fie de natură sexuală. Psihologii și psihoterapeuții lucrează (sau ar trebui să lucreze) cu conținuturi inconștiente precum cele de agresivitate, ură, invidie, impulsuri (auto)distructive. Acestea nu dispar prin intelectualizare (care în exces devine un mecanism sever de apărare în fața suferinței) și nici nu pot fi „corectate” prin scoruri bune la evaluări/examene standardizate.
Dimpotrivă, o concentrare excesivă pe performanță teoretică întărește mecanismele defensive sofisticate, producând profesioniști foarte bine adaptați instituțional, dar profund deconectați de propria lume interioară. O ignorare îndelungată a acestor conținuturi transformă psihicul într-o „oală sub presiune” care mai devreme sau mai târziu va ceda.
Despre beneficiari și o concluzie
Un beneficiar al serviciilor psihologice este rareori interesat de câte examene a trecut specialistul său și câte diplome deține în portofoliu. Pentru el și suferința sa contează dacă este văzut, ascultat, înțeles și conținut. Contrează dacă poate simți că cel din fața lui știe ce face. Iar acest „știe ce face” vine mult mai puțin din teorie și mult mai mult din experiență, din asumare și din capacitatea specialistului de a-și recunoaște propriile limite și vulnerabilități.
Introducerea unor examene standardizate suplimentare nu ridică nivelul profesional, uman și nu oferă nici protecția promisă. Ea creează doar o iluzie de control într-un domeniu care, prin natura sa, nu poate fi controlat prin grile și scoruri. De ce? Pentru că prin însuși termenul de psihologie știm că obiectul de lucru al profesioniștilor este psihicul uman, psihic despre care știm încă din antichitate că nu poate fi inclus în forme fixe. Psihologia și psihoterapie nu sunt profesii ale certitudinii, ci ale întâlnirii. Ele cer maturitate, responsabilitate și o relație onestă cu propria lume interioară. Nicio evaluare suplimentară nu poate înlocui aceste condiții fundamentale. Iar dacă ar fi ceva de introdus este ca specialiștii să facă o analiză personală, nu doar ore de dezvoltare personală. Adică să-și cunoască, să0și recunoască și să-și accepte cele mai întunecate aspecte ale propriei ființe. Pentru că și specialiștii în sănătate mintală sunt oameni, iar de la Freud știm că oamenii se mint pe sine.