La recomandarea medicului, după ce am „raportat” o creștere neașteptată a pulsului, ieri a trebuit să mă odihnesc. Și cum nu-mi place să stau degeaba,chiar și cândmă odihnesc, am zis să mai micșorez muntele de cărți ce îmi veghează patul. Am ales cartea lui David Duchovny, Bucky F*cking Dent, pe care am cumpărat-o din coșul cu reduceri de la un supermarket. Habar nu aveam că „agentul FBI” care mi-a organizat serile de vineri în adolescență e și scriitor. De fapt, că în primul rând este scriitor, licențiat în Literatură.
Așadar, cu odihnă impusă, am purces în lumea lui Ted, zis și Domnul Arahidă, un absolvent al Universității Columbia, autodeclarat comunist, care își petrece zilele în căutarea scriiturii perfecte, a romanului pentru care s-a pregătit să îl scrie încă din copilărie. O viață anostă, în care activitatea principală nu este scrisul, ci perfecționarea aruncării pungilor de arahide în timpul meciurilor de baseball ale lui Yankees pe stadionul din New York.
Rutina i se schimbă într-o noapte când primește un telefon care îl anunță că tatăl său a fost internat în stare critică. Din acel moment pornește o adevărată aventură a recuperării relației cu părintele său, bolnav în stare terminală. După prima treime de carte mă întrebam dacă Duchovny a fost supus unei psihanalize. Relatarea gândurilor și trăirilor personajului principal dovedesc o profunzime a minții specifică uneia obișnuită să analizeze în detaliu experiențele vieții trăite sau imaginate. Și nu a durat mult până la prima menționarea lui Freud, numit Freud paranoid.
Revenind. Cartea este povestea redescoperirii iubirii pentru propriul părinte și a părintelui pentru fiul său, în scruta perioadă pe care o mai au la dispoziție. Este presărată cu umor, cu emoții puternice, cu dureri ascunse sau exprimate, cu amintiri ecran, cu proiecții și identificări proiective, cu mărturisiri și înscenări toate menite să transforme moștenirea imaterială într-o valoarea ce merită să fie spusă și transmisă mai departe. Și toate, dar toate evenimentele sunt însoțite de muzica anilor 60-70, de filme etalon pentru cinematografie, cu emisiuni tv care au făcut istorie și nu în utimul rând, cu meciurile de baseball care sunt sacralizate în cultura americană.
Iar la final, durerea nu dispare, și nici nu se dorește să dispară. Însă apare dreptul la iubire, la creație, la amintire, la respect.
Până la urmă, să ascult sfatul medicului a fost cea mai bună decizie pentru ziua de ieri. M-am odihnit șimi-am îmbogățit mintea și sufletul cu o scriitură minunată a lui David Duchovny.