Citeam de curând că încă de când suntem în pântecele mamei noastre ne ocupăm cu „salvarea”. Ne „salvăm” mama de orice ar putea să îi pună viața în pericol și implicit propria noastră existență. Cei mai mulți dintre noi reușim. Dar „Salvatorul” nu dispare odată ce „ieșim în lume” și începem să ne ducem existența ca entități separate. Imaginatul rămâne undeva în mintea noastră inconștientă și acționează când consideră că e cazul.
Și așa ne trezim la un moment dat pe parcurs că încercăm să ne salvăm părinții, copiii, iubiții sau iubitele, soții sau soțiile, prietenii, șefii, colegii. La un nivel mai înalt încercăm să salvăm țara (deja e de notorietate că fantasma comună a salvării a devenit partid) și planeta. Aceste înclinații cu rădăcini inconștiente capătă, funcție de indvid, dimensiuni normale sau patologice.
Am încercat să salvez țara în USR. Dar am eșuat pentru că țara se salvează om cu om. Iar politicienii, prin natura lor, au o dimensiune narcisică atât de accentuată că nu pot fi salvați, oricât ne-am dori. Pentru că, nu-i așa, dumnezeii nu pot fi salvați.
Încerc să salvez, și deseori reușesc, oamenii care au nevoie de pregătirea mea. Dar oamenii pot fi salvați cu o singură condiție: să își dorească acest lucru! Mulți vor. Unii se gândesc că vor, dar îi sperie munca la care trebuie să se înhame. Unii fantasmează că terapeutul este un vrăjitor care le ia suferința cu mâna, în timp ce cu bagheta lui magică le schimbă destinul. Cu credințele astea se mai poate lucra atunci când omul vrea, totuși, să se vindece.
Anul trecut am reflectat mult la capacitatea mea de a salva atunci când tot ce puteam să fac era să mă rog și să sper. Anul acesta nu am putut să o salvez pe pisicuța mea de nici doi ani, Eve, pe care PIF-ul ne-a luat-o la o săptămână după operația de sterilizare. Am suferit mult. M-am simțit vinovată până când am primit rezultatul necropsiei care ne-a arătat că avea virusul în ea și că s-ar fi putut declanșa în orice moment la orice stres mai mare. Dar am continuat să sufăr până într-o seară în care am văzut la o prietenă o postare despre Mami și pisoii.
Mami avea un pui care îi semăna leit și adoptase alți trei pui, cu mult mai mici decât al ei. Toți stăteau în subsolul unei instituții și se căuta foster pentru ei. Nu am stat prea mult pe gânduri și la 10 seara am făcut toate aranjamentele pentru ca a doua zi să merg să îi iau. Atunci aflasem că din cei trei pui adoptați mai rămăseseră doi, dintre care unul era atât de mic că era posibil să nu treacă peste noapte. Aveam mari emoții.
Am plecat în această aventură, deși acasă îi aveam deja pe Brunețica și Gomboț, cu gândul că unul dintre pui va rămâne. Cumva, în mintea mea, gândeam că Eve i-a trimis să am grijă de ei, să îi pot salva și să diminuez și să scap de sentimentul vinovăției că pe ea nu am reușit. În acel moment gândirea magică a fost o cale prin care să iau o decizie fără să regret, fără să mă întreb dacă sunt normală, dacă pot sau nu să fac față cu 6 pisici. Dacă aș fi raționalizat prea mult, probabil că aș fi abandonat gândul. Dar așa, m-am aruncat în aventură.
Și iată-ne cu încă 4 pisici, Mami, Tora (care ulterior s-a dovedit a fi băiat) și cei doi pui pe care i-a adoptat după ce mama lor i-a abandonat. Le-am izolat într-o cameră astfel încât să nu iscăm un război felin cu stăpânii de drept ai teritoriului. Primele două săptămâni am trăit cu emoții pentru cel mai mic dintre pui, care nu apuca să sugă de ceilalți doi; era atât de fragil că părea să nu reușească să își regleze temperatură corpului. Îi puneam zi de zi o sticlă cu apă caldă în cușca în care au trăit până au început să circule prin cameră. Între timp căutam adoptori pentru pui, dar și pentru Mami, și am reușit ca fiecare să își găsească familia potrivită. Prima care a plecat și după care am suferit a fost Tora, devenită Tom după ce familia la care a ajuns a făcut prima vizită la veterinar. Apoi a plecat Mister T., devenit Mishu, la prietena mea și soțul ei, mari iubitori de animale, o familie în care cea mai bună prietenă a lui este o cățelușă. Apoi a plecat Mami, pe care am și sterlizat-o între timp, la o altă amică, afată la prima sa experiență de mamă de pisică. Urmează Pitica, cea pe care inițial voiam să o păstrez, (dacă nu apărea între timp Tom al nostru), să plece la familia ei minunată.
A fost prima mea experiență de a avea în foster pisici. Salvatorul din mine a trecut la act și a reușit să facă un lucru minunat. Deși am suferit după fiecare pisoi care a plecat la casa sa, faptul că primesc în continuare fotografii sau înregistrări cu ei mă bucură și mă face fericită.
Nu am reușit să salvez România. Nu am reușit să salvez poporul. Nu am reușit să salvez clasa politică.
Am reușit să îi ajut pe alții să se salveze.
Însă am reușit să salvez patru pisici absolut minunate. Iar asta este o gratificare imensă pentru Salvatorul rănit din mine, dar acum vindecat.
P.S.: Textul acesta aștepta de ceva vreme să fie scris. Cum însă se apropie data în care Pitica va pleca la familia ei și cum alte texte așteaptă la rând să fie scrise, s-a cerut acum.
Concluzia ar fi că, atunci când simți acut că vrei să salvezi pe cineva sau că vinovăția pentru că nu ai salvat pe cineva pentru că ai făcut prea puțin, cu siguranță dacă privești în altă direcția Salvatorul interior va găsi o cale mai bună și poate chiar mai sănătoasă de gratificare.
Și, până la urmă, cine pe cine salvează? Deși spun că le-am salvat, și ele ne-au salvat pe noi de durerea pierderii.