Cred ca de aceasta boala sufera 99% din umanitate. Ne este frica sa traim singuri. Tot timpul trebuie sa avem pe cineva langa noi si doar asa putem sa ne punem in comparatie. Nevoia de a avea pe cineva in permanenta langa tine (prieteni, soti, parinti, colegi) s-ar putea traduce in nevoia de “a fi cineva” si “de a apartine”.
Daca nu ai pe nimeni in jur, in acest mod de a privi lucrurile, risti sa devii un nimeni, si atunci toate valorile si toata viata pe care crezi ca le detii devin nule.
Ne este frica sa ramanem cu noi insine. Pana si mie imi este frica de asta. Cand raman singura acasa fara Andrei iar iubitul are treaba, caut compania prietenilor.
Pentru ca atunci cand ramai singur esti fortat sa te supui unei situatii in care trebuie sa te cunosti. Cine esti tu cu adevarat. Atunci dai nas in nas cu propria ta fiinta. Iti asculti gandurile, ai ocazia sa inveti sa-ti asculti trupul, si mai mult decat atat poti sa iti atingi sufletul cunoscandu-ti sentimentele si trairile. Aceasta este solitudinea.
E un mare castig pentru fiecare daca reuseste sa se impace cu propria fiinta, sa se accepte si sa se asculte. Pentru ca poate, intr-o buna zi, ce e in jur risca sa dispara si atunci ramai tu cu tine.
De cand ma stiu pe lumea asta am schimbat mai multe “anturaje”. Dar am ramas cu cativa prieteni de-o viata.
Dar totul in univers este schimbare. Atunci Eu de ce sa raman pe loc si sa nu ma schimb. Si sa incep cu mine. Si atunci trebuie sa ajung sa ma cunosc. Si nu o pot face cu lume in jur intotdeauna. Si atunci, uneori, solitudinea devine un dar, o comoara. Pentru ca aflu cine sunt cu adevarat!
“De cand ma stiu pe lumea asta am schimbat mai multe “anturaje”. Dar am ramas cu cativa prieteni de-o viata.”
…subscriu cu toata fortza!!
Eu locuiesc singura de 6 ani de zile…dar mereu am fost inconjurata de apropiati; casa, patul, frigiderul, baia, toate astea mi-au adoptat prietenii….si cu toate astea nici eu nu am scapat de sentimentul singuratatii, ce m-a lovit frontal in momentul in care prietenii, au devenit cunostinte….am suferit cumplit, pana intr-o zi cand mi-am zis ca trebuie sa ma lupt cu singuratatea, pentru ca efectiv ma simteam sleita de puteri, sa imi dau 2 palme si sa incerc sa accept ca oamenii se schimba, ca unii, spre deosebire de mine, urmeaza cursul firesc al vietii, casatorie, copilasi, alte activitati decat pierdut vremea cu mine. Si uite-ma, azi, din nou prietenoasa cu oamenii din jurul meu, din nou dornica de socializare si de petrecut timpul impreuna.
Imi doresc, vreau si sigur o sa pot sa nu ma mai simt niciodata singura( perioada aia din viata mea, a fost ingrozitoare), imi doresc ca oamenii sa ma vada din prima clipa exact asa cum sunt : sunt un om pe care te poti baza, eu in toata naivitatea mea, inca cred in prieteni adevarati si dezinteresati.
va pup, pup, pup 😉
Eu am ajuns la concluzia ca: atunci cand te simti bine cu tine (adica cand te cunosti, te iubesti si te accepti cu bune si cu rele) oamenii se vor simti si ei bine cu tine… Asta e concluzia perioadei mele de singuratate!
roxanica bine ai revenit printre noi, iti simtim lipsa zi-de-zi.
naso, mai tii minte cum era anu’ trecut pe vremea asta, seara de seara la o barfa mica (ce vremuri…), e misto ca ni s-a sincronizat venirea copiilor si acum nu ne simtim lipsa asa de rau.
Consider ca pana acum am experimentat 2 feluri de singuratate: singuratatea ‘comuna’, in care exista impresia (falsa sau, din pacate, uneori adevarata) ca suntem parasiti de cei pe care ii numim prieteni (ori, mai general, persoane apropiate), ce se poate solda cu taieri de pe liste fictive, chiar cu ruperi de relatii (sau aducerea acestora la alt nivel), sau cu cautarea celor care credem ca ne-au abandonat…
Al doilea tip de siguratate este, cred, singuratatea ‘in stare pura’, acea forma specific umana a singuratatii, in care, indiferent de numarul de prieteni (adevarati) care te-ar putea inconjura, exista totusi constientizarea faptului ca, in definitiv, unele experiente fundamentale ale vietii se traiesc strict individual, iar unele, foarte posibil, pentru ‘eternitate’… Intensitatea acestei forme se poate acutiza, cred, si prin prisma faptului ca nu cunoastem decat o mica parte a organizarii acestei Lumi…
Dar, ca sa nu mai filosofam atata, cred ca cel mai important lucru este sa stabilim relatii autentice fara ca acestea sa subjuge vreuna din parti, si, mai ales, sa ajungem la a trai in armonie cu noi insine si mai general, cu Angrenajul in care fiecare este o particica importanta ce vibreaza in acelasi ritm cu celelalte… Dar numai daca ascultam atent…
Finule…. si ce bine era… dar ce bine e si acum… Atunci filosofam mult… Acum si practicam ce filosofam atunci… Am trecut la ‘next level”… Si s avezi ce MARI ne vom face 😉
Irina… e nasol sa te simti singur atunci cand esti intr-o relatie cu cineva. Singuratatea in doi este o povara greu de dus… Unul din cele doua lucruri expuse de tine este Solitudinea. Si intr-adevar… Unul din lucrurile esentiale ale acestei existente este sa invatam sa fim parte din ceva, sa ajutam ca acel ceva sa functioneze, dar sa ne pastram identitatea. Simt nevoia sa fac o extrapolare la corpul uman. Fiecare organ si nu numai din corpul uman are o identitate proprie, dar depinde de celelalte ca sa functioneze. Daca unul se imbolnaveste toate celelalte sar in ajutor… Dar mi-a venit ideea de un nou post… Multumesc…