Am văzut de curând trei seriale ale căror subiecte au ceva în comun: dorința de a alfa adevărul. Cât de departe mergi ca să afli un adevăr, să dezvălui un secret? Cât de costisitor din punct de vedere psihic este dezvăluirea adevărului? Să întorci privirea în altă parte e o soluție? Ce consecințe are evitarea realității?
Freud spunea că sunt adevăruri cu care ne este rușine și căutăm permanent modalități de a-l ascunde. Sunt minciuni pe care ni le spunem ca să evităm o confruntare cu noi înșine care ne-ar putea înspăimânta. Reprimăm, refulăm, disociem, negăm, facem orice pentru a păstra cât mai ascuns un „adevăr” despre noi care ne este nouă înșine să îl admitem.
The Morning Show. True be Told, The Little Fires Everywhere sunt cele trei seriale pe care le-am văzut și pe care le recomand. În toate trei există cel puțin un secret care, forțat de împrejurări, trebuie dezvăluit și clarificat. Un adevăr ascuns care produce suferință, modifică comportamente, dar și destine, declanșează o serie nesfârșită de povești care denaturează realitatea și care mobilizează forțe psihice pentru a-l ascunde, dar care generează conflicte interne sau cu cei din jur.
Un secret de familie traversează generațiile până când găsește acea persoană din lanț pregătită psihic să îl cunoască, să îl frunte și să îl pună la locul său în marele puzzle genealogic. Travaliul este încărcat de durerea unei întregi familii. Dar odată eliberat dă persoanei care și-a asumat rolul de a-l elibera libertatea pe care altfel o caută în zadar.
Adevărul sau secretul forțat să iasă dintr-un psihic slăbit, consumat de propriile rușini și vinovății, secretul care nu poate fi spus pentru că va aduce după sine o serie întreagă de prejudecăți și stigmatizări, va duce la autodistrugere. „Mai bine mor decât să suport o asemenea rușine.” Conștient sau nu, victima adevărului nespus caută să reducă suferința și teroarea că va fi descoperită prin alcool, droguri sau alte comportamente autodistructive. În lipsa unui mediu suportiv, sfârșitul este inevitabil tragic.
Când persoana are suficiente resurse interne bune, hrănitoare, durerea pricinuită de dezvăluirea secretului/aflarea adevărului este mult diminuată. Sursa resurselor constă în experiențele bune, de susținere și de conținere din perioada copilăriei. Oricât de mare și de șocant ar fi secretul, acesta poate fi elaborat și integrat în identitatea persoanei. Pentru că nu secretul este dominant, ci lunga serie de experiențe pozitive care formează baza de siguranță pe care oricât de mult ai cădea, nu se va rupe. Sau, cu alte cuvinte, iubirea de sine, de viață și de celălalt este mai mare, mai intensă decât suferința.
Dar e și cazul în care în mod evident cei din jur, care văd secretul nu spun adevărul fiind părtași la alimentarea adevărului nespus. Din dorința de a-i proteja pe cei din jur, din dorința de a nu-i face pe cei dragi să sufere, din dorința egoistă de a se proteja și a-și proteja existența. Din dorința de a nu se destrăma cu zgomot fantasma vieții perfecte pe care o au. Etic și moral sunt de condamnat? Mulți ar spune că da. Dar ce sunt morala și etica în fața angoasei că îți poți pierde existența? Surse clare de conflict interior. Știi că ceva în neregulă se petrece sub ochii tăi, dar alegi să întorci capul. Și ce îți rămâne este să te lupți cu tine să nu îți scape, să nu te dai de gol, să rămâi constant și dedicat obiectivului tău de a supraviețui. Lucru care intră în conflict cu cine ești și cu ce crezi despre moralitatea secretului la a cărui menținere participi.
Adevărul trebuie spus? Cel mai adesea da. Dar în condiții care să nu provoace mai multă suferință decât secretul. Iar gradul de suferință ține de maturitatea psihică, de inteligența emoțională, de capacitatea de a fi susținut și de a te lăsa susținut. Și mai ales de dorința de viață.