Grecia antică a exercitat asupra mea o atracție și o fascinație încă din copilărie, de când imaginația îmi zbura spre cultura atenienilor odată cu fiecare pagină a seriei Legendele Olimpului de Alexandru Mitru. Prima vizită la Atena a fost ca o întoarcere acasă. Fiecare stradă îmi părea cunoscută, mirosul portocalilor de pe trotuare, soarele și cerul senin, livezile de măslini și mâncarea proaspătă, dar și minunatele brățări de argint și eșarfele colorate le simțeam ca pe o redescoperire valoroasă a ființei mele. Timpul petrecut la Partenon l-am trăit ca pe o întoarcere acasă. Dacă teoria lui Platon despre nemurirea sufletului este adevărată, atunci cu siguranță sufletul meu a trăit în Grecia, la granița dintre veacurile IV și III î.e.n.
Ceea ce veți citi este o mărturie dintr-un jurnal imaginar al unui adolescent care a trăit undeva între 400-350 î.e.n în Atena.
„Sunt Demetru, fiul lui Aius și al Anisiei din Atena. M-am născut la sărbătoarea zeiței cu 16 veri în urmă. La sărbătoarea din acest, în piața mare a cetății, am adus onoare familiei mele câștigând concursul public de recitare și cântare a poemelor lui Homer. Dintre toți cei de vârsta mea, care învățăm la școală Iliada și Odysseea lui Homer la școală, eu am fost cel mai dedicat nu doar memorării cântecelor, cât și înțelegerii lor. Cred că acest lucru este meritul doicii mele care, spre deosebire de alte doici care le spun copiilor povestioare și le cântă cântecele de copii, îmi povestea despre Achile și Ulysse de când eram foarte mic. A fost o femeie care știa să citească și să scrie, și tare bună la suflet.
Câștigând concursul și aducând onoare familiei mele, tatăl meu, important om politic și un mare negustor al cetății, văzând pasiunea mea pentru cultură și artă, mi-a răsplătit efortul cu un sul de foi de papirus și câteva cuburi de cerneală pentru a începe să scriu. L-am întrebat ce să scriu? Să copiez, ca până acum, poemele înalților poeți?
Părinții mei sunt foarte înțelepți. Mi-au spus să scriu despre viața mea, o mărturie din timpul acesta pentru copii din veacurile viitoare. Să fiu martorul propriei mele vieți.
Așadar iată-mă așternând pe foile de papirus povestea vieții mele. Cum spuneam, m-am născut la sărbătoarea zeiței, iar acest lucru sigur mi-a guvernat dezvoltarea, mintea și educația. Doica îmi povestea, când eram mai mic, că eram singurul sugar din cetate care nu era legat fedeleș că să „cresc drept”. Părinții mei, au vrut să-mi cultive spiritul liber încă din leagăn. Erau convinși că statura mea va fi puternică și voi crește înalt și dacă îmi lasă corpul liber. Și multă dreptate au avut. Am crescut normal, ca ceilalți copii care fuseseră înfășați bine să nu-și miște mâinile și picioarele.
Am avut de mic multe jucării. Părinții mei sunt înstăriți și, dacă nu aveau timp prea mult să stea cu mine, îmi aduceau animale din lemn, case din cuburi pe care le construiam în curtea casei. Chiar și mingi mi-au adus, pe care le băteam de perete cât era ziua e lungă. Uneori doica aducea copiii de pe stradă la noi în curte să am parteneri de joacă.
Când am ajuns la vârsta școlii, părinții au adus acasă un pedagog. Un oarecare Anastasie, despre care tata aflase că este un om blând și educat. M-am speriat puțin de el și mi-era frică când mă însoțea zi de zi pe drumul către școală și înapoi spre casă. Era tăcut și mergea mereu cu doi pași în spatele meu, purtând în brațe tăbliile cu ceară, penele de scris și mai târziu, lira mea cu stinghie de argint ca a lui Ahile. Mi-era teamă de el tocmai pentru că era mai mult tăcut. Îi vedeam în clasă și pe stradă pe cei ai colegilor mei, care îi certau și băteau dacă nu scriau frumos, corect, sau dacă uitau versurile educatorului nostru etern, Homer. Anastasie ședea mereu pe scăunelul lui fără spătar, atent la ce se ne spunea profesorul sau gramatistul. Părea că învață odată cu mine.
Într-o zi, părinții mi-au permis să iau un cățel să îl aduc acasă. A fost cea mai frumoasă zi. De atunci încolo, în zilele în care nu mergeam la școală, ieșeam la plimbări lungi cu cățelul și cu Anastasie. Într-o după-amiază ne-am așezat la umbra unui măslin, aproape de poarta dinspre sud a cetății. Era în vremea în care ajunsesem la vârsta în care începeam să facem lupte și întreceri în aruncarea discului și a suliței și săream la groapa de nisip. Nu-mi plăcea și nu-mi place nici acum să mă dezbrac la pielea goală, să-mi ung tot corpul cu ulei și apoi să îl stropesc cu nisip ca să intru în arenă și să mă lupt, rând pe rând, cu ceilalți băieți. Anastasie mă urmărea la orele de sport, dar niciodată nu mi-a zis ceva. Îi spunea tatălui meu că mai ageră mi-e mintea decât trupul, deși sunt un tânăr înalt și zvelt.
În după-amiaza aceea, cum stăteam noi sub măslin, cu câinele odihnindu-se la picioarele noastre, Anastasie a oftat adânc și apoi începu să vorbească. Mi-a spus că e din Sparta și că viața lui a fost diferită de a mea. Când era bebeluș a fost crescut ca mine, cu corpul liber, să capete putere, nu înfășat ca ceilalți bebeluși din Atena. La 7 ani a plecat forțat de acasă, pentru că acolo copiii sunt ai statului, nu ai părinților. Învățau și ei să scrie și să citească, dar cel mai mult erau învățați să se bată și să supraviețuiască. Îmi spunea că Sparta nu avea nevoie de oameni învățați, cum era legea în Atena, ci îi voia supuși și apți de luptă. A fost un pui de lup, apoi băiat și ar fi urmat să fie iren sau efeb dacă nu ar fi reușit să fugă. Cât a fost mic făcea parte dintr-o ceată condusă de un iren, adică un băiat mai mare, care răspundea de cei mai mici și îi antrena să se supună fără crâcnire, să îndure oboseala și să iasă biruitori din luptă. El și tovarășii săi erau rași în cap, puși să meargă desculți și să se joace sau să se lupte dezbrăcați, ca să se călească.
Dormeau toți la grămadă în dormitoare cu rogojini de trestie pe jos. Nu se spălau și nici nu se ungeau cu ulei, așa cum facem noi aici, la Atena. Pentru orice greșeală, indiferent cât de mică, erau bătuți cu cruzime cu biciul de cei mai mari dintre ei. Mâncarea pe care o primeau era insuficientă și proastă, tocmai ca să îi determine să învețe să și-o procure singuri, fie prin furt, fie prin vânătoare. Anastasie mi-a povestit de tovarășul lui cel mai bun care a murit mâncat de vulpea pe care o prinsese ca să-și asigure hrana. De teamă să nu-i fie luată,, a ținut-o ascunsă sub manta, iar vulpea, și ea înfometată, a început să muște din el să se hrănească. Atunci a decis să fugă și să caute un loc în care să se simtă respectat, să învețe carte și să muncească, să găsească o familie la care să se angajeze.
În timp ce povestea lacrimile îi curgeau încet pe obrajii ce purtau urmele bătăilor și a lungilor zile petrecute sub soarele Greciei. Am pus o mână pe umărul lui, încercând cumva să îi iau povara durerii ce îl măcina. Am rămas amândoi în tăcere, unul lângă celălalt, cu cățelul la picioarele noastre până când carul cu patru cai ai lui Helios se apropia de împărăția lui Neptun. Atunci ne-am ridicat și ne-am grăbit spre casă. N-ar fi fost bine pentru noi să ne prindă noaptea pe străzi. Tata s-ar fi supărat, iar mama și doica tare s-ar fi îngrijorat.
Multă vreme am stat și m-am gândit la tovarășul lui Anastasie devorat de vulpe. Ce soartă tristă a avut un băiat, o soartă ce nu va fi cântată de poeții noștri. Doar dacă Anastasie nu mi-a făcut-o cunoscută tocmai pentru a o așterne eu pe papirus, să afle oamenii viitorului despre soarta grea a copiilor din Sparta. Și poate mi-a spus-o să mă încurajeze să iau calea spre marea școală a lui Platon, despre care tata îmi vorbea adesea.
[pagini lipsă]
Iată, au trecut două aniversări ale zeiței. Ca de fiecare dată, primesc foi de papirus și cuburi de cerneală pentru jurnalul meu. Astăzi am fost în Agora sofiștilor și a luat cuvântul. Povestea tovarășului lui Anastasie am spus-o cu voce tare în fața tuturor, cerând înțelepților prezenți să gândim împreună dacă cea mai bună educație pentru copii este a minții sau a trupului? Vom fi noi oare întotdeauna în războaie unii cu alții? Sau toate acestea le vom transforma în luptele minții și competițiile trupului pentru eternitate? Oare Homer nu a cântat valorile sufletului omenesc mai degrabă decât puterea trupului? Să dăm copiilor Atenei și Spartei învățătura homerică care să le aducă desăvârșirea spiritului. Să-i învățăm și dragostea pentru prieten a lui Ahile, dar și pe cea față de tată și cetate a lui Hector. Să-i învățăm puterea și meșteșugul vorbelor lui Ulysse. Aritmetica să le fie ghid în viață, dar să știe și ale muzicii puteri. Să le fie dragostea și adevărul comorile cele mai de preț
Am plâns cu lacrimile lui Anastasie coborând pe treptele piațetei și lacrimi am văzut și în ochii lor.”
Această imaginară mărturisire a unui adolescent atenian a fost inspirată de capitolul IV „Copiii. Educația” din cartea Viața de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle de Robert Flacelière. Sunt de remarcat diferențele uriașe între cele două cetăți, Atena și Sparta, cu privire la creșterea și educația copiilor. În Sparta copiii aparțineau statului, iar statul lua băieții în ocrotire și se ocupa de educația lor odată ce aceștia împlineau 7 ani. La Atena copiii erau ai familiei care aveau obligația să aibă grijă de ei și să le ofere o educație minimă, care presupunea să știe să scrie, să citească și să aibă noțiuni elementare de aritmetică. În Sparta accentul s-a pus nu atât pe scris, citit și aritmetică, cât mai ales pe tehnici de luptă și de supraviețuire, încă de când statul îi lua de acasă. În Atena, sportul, luptele, aruncatul discului și al suliței, alergarea și săritura la groapa cu nisip, era introdus mai târziu, când copiii aveau 12 ani. Vârstă la care în Sparta băieții erau puși să își procure singuri hrana, cu scopul declarat de a își dezvolta șiretenia și agilitatea. În Sparta copiii mai mari îi coordonau și se ocupau de evoluția celor mai mici. La Atena, mulți copii aveau un pedagog care lua locul doicii când aceștia erau pregătiți să meargă la școală.
Mărturii despre sistemul de educație din cetățile grecești sunt întâlnite în operele homerice, ale poeților antici și clasici, dar și în volumele filosofice ale lui Platon sau Aristotel. Grecia își merită titulatura de „leagăn al culturii și al democrației” și pentru modul în care se îngrijea de educația copiilor. Nici unul nu era lăsat în urmă. Scrisul și cititul erau obligatorii, la fel ca aritmetica, iar obligativitatea survenea din faptul că grecii erau mari negustori și călători. Valoarea pe care o dădeau operelor homerice și faptul că îl considerau pe Homer „cea dintâi și mai bună doică” a copiilor arată că parte din educația copiilor o reprezenta creșterea respectului față de cultură și față de înaintași. Odată cu aceasta, le ofereau o educație morală de care poporul grec avea nevoie pentru întărirea comunităților, pentru a-și exprima superioritatea în fața altor popoare și pentru a justifica multe dintre acțiunile pe care le întreprindeau sau care se întâmplau în afara controlului lor.
Civilizația Greciei antice rămâne o sursă de inspirație pentru generațiile fiecărui veac.