Egoul a devenit in ultimii ani dusmanul cel mai mare al omului. Articolele de (pseudo)-spiritualitate si de dezvoltare personala abunda de mesaje care indeamna cititoul sa renunte la ego pentru a fi fericit, pentru a scapa de suferinta, pentru a avea o viata implinita, pentru a ajunge la propiul sine, la Dumnezeu, la desavarsire.
Oamenii se condamna pentru ca au un ego mare, rau, dezgustator, care le face numai si numai necazuri, tinandu-i departe de atat de multe lucruri minunate, inclusiv de Paradis.
Inca nu stiu cine a spus prima data ca egoul este acea parte din om care este abominabila si trebuie eliminata. Pot totusi sa asociez aparitia acestui termen cu aceste intelesuri in limbajul specific articolelor si workshopurilor de dezvoltare personala cu tiparirea cartilor de new-age din ultimele doua decenii. Am simtit dintotdeauna ca este o fortare a termenului si am spus-o de fiecare data cand am avut ocazia ca, sa te lupti cu egoul si sa incerci sa il elimini este ca si cum ai incerca sa te elimini pe tine si existenta ta individuala, adica propriul Eu. Pentru ca, se face o mare confuzie intre Ego si Sine Fals, asa cum a fost el definit si descris ca si concept de psihanalistul D. Winnicott (despre asta intr-un alt articol).
In sfarsit, am gasit si o explicatie coerenta a acestei confuzii care duce la o lupta cu propria persoana in „Dictionarul critic de psihanaliza” scris de Charles Rycroft (pag. 22). Desi textul este scris pentru pasionatii si consumatorii de literatura de specialitate, este elocvent pentru tot ce inseamna articole care vizeaza psihicul uman si dezvoltarea personala.
„O alta dificultate cu care se confrunta cititorii de literatura psihanalitica in limba engleza rezulta dintr-o alta diferenta dintre engleza si germana, si anume aceea ca engleza are de fapt doua tipuri de vocabular, unul in majoritate de origine anglo-saxona, folosit ca vehicul al interactiunii sociale obisnuite, si un altul provenit in mare parte din latina si greaca, folosit pentru gandirea conceptuala. In limba germana, cuvantul care face referire la propria persoana este ich (Eu), iar acela ce desemneaza gandirea conceptuala despre ideea de sine este das Ich (Eul), dar in engleza termenii echivalenti sunt I si ego. Prin urmare este usor pentru un cititor englez de literatura psihanalitica sa uite ca acel ego care ii este adesea prezentat ca o structura impersonala, cu proprietati si caracteristici, uneori chiar si cu forma, nu este de fapt nimic altceva decat el insusi, in termeni conceptuali.”
Asadar Ego-ul este Eul fiecaruia, la nivel conceptual, Eul cu toate resursele sale interioare, cu mecanismele de aparare care ne ajuta sa existam ca fiinte sociale, care ne ajuta sa nu explodam sub presiunea exteriorului, si sa nu facem implozie sub presiunea interiorului. Este acea instanta psihica care incearca, intr-o organizare psihica de tip nevrotic, cum are majoritatea populatiei, sa mentina echilibrul intre lumea interna si cea externa.
Recomand si acest articol cu acelasi subiect.