Pierdusera indicatoarele. Stiau directia pe care o aveau de urmat, dar ceata le ingreuna orientarea. Sperau sa gaseasca un loc unde sa inopteze. Erau obositi dupa doua zile de mers. Erau doi barbati cu desage in spate, imbracati in culori inchise sa se piarda in peisajul de toamna tarzie, sa nu fie descoperiti chiar daca li s-ar fi luat urma. Singura comoara pe care o aveau de dus nu era materiala. Era un mesaj. De-asta erau doi. Daca unul pierea, celalalt avea sanse sa ajunga.
Erau pe creasta si incercau sa-si dea seama incotro sa se indrepte. In stanga era un lac care nu aparea pe harta lor. Se ratacisera? Dar daca era lac, puteau sa pescuiasca si sa isi domoleasca foamea. Coborau incet, fara sa spuna un cuvant, se intelegeau prin semne si priviri, atenti la orice zgomot. Au ocolit o stanca si in fata lor a aparut o casuta modesta din lemn in care ardea incet un foc. S-au apropiat cu grija si au privit pe ferastruica aburinda. Au asteptat cateva clipe, nu au auzit nici o miscare si au intrat cu grija. Focul ardea incet in soba si pe masa erau pregatite doua castroane si tacamuri. Ciorba parea rece. Au privit imprejur. Pe un pat au vazut-o pe femeie dormind cu pruncul in brate.
…………………………………………………………………………………………………….
Mergeau incet tinandu-se de mana prin padurea care renastea. Stiau ca nu se pot opri orice ar fi, pana nu vor ajunge dincolo de granita. Acolo ar fi fost in siguranta. Se tineau de mana cand drumul le permitea. Se opreau din cand in cand sa isi fure un sarut unul celuilalt. El ducea un sac mare in spate. Ea avea o bocceluta cu cateva lucruri pe care le-a putut lua in graba. Plecasera de cu noapte, cu grija sa nu atraga atentia garzilor pe care tatal ei le dublase in jurul proprietatii. Era un om dur. O crescuse singur dupa ce sotia sa murise de o boala lunga. Prosperase cu afacerile cu animale si lapte. Era atent la bani pana la marginea avaritiei. Dona constant bisericii, dar nu saracilor. Pe acestia ii punea la munca pe pamanturile sale. Considera ca hrana, acoperisul de deasupra capului si cativa gologani acolo le era de-ajuns. Oamenii il respectau, dar le era teama de el. Nu incercau sa se revolte pentru ca nu aveau ce sa ii reproseze. Il vedeau rar. Avea oameni, dintre cei devotati, pe care ii punea sa supravegheze munca. El facea afaceri. Tot ce ii lipsea era un titlu nobiliar. Vroia sa ajunga la curte. Si a reusit. Regina si regele ii apreciau branza si o cereau in permanenta. Dar vroia mai mult de atat. Insa sansele de a primi un titlu erau mici. Niciodata curtea nu a dat un titlu unui furnizor. Singura lui varianta era sa-si marite fata cu un nobil. Dar si asta era destul de greu. Cei tineri erau constransi de parinti sa se casatoreasca cu cele de seama lor.
Intr-o zi la poarta lui poposi o trasura care trada un grad inalt. Argatul cobora si intreba daca Ducele poate innopta aici. Auzise de tatal ei la curte. Era in drum spre Spania si il prinsese seara pe drum. Pana la granita nu mai avea vreun loc de innoptat. Negustorul ii primi. Ducele era batran si vaduv. Seara la masa lucrurile s-au precipitat si Ducele o ceru pe fata in casatorie. Negustorul atat astepta.
Fata nu stia nimic. Isi petrecea seara in camera ei cu ochii pierduti pe fereastra. Astepta sa se intunece. Se ruga in liniste. Gandurile ii zburau intre mama ei si tanarul gradinar pe care tatal ei il angajase de curand. Era atat de tanar si atat de frumos. Se simtea vinovata pentru ce simtea si ii cerea mereu sfaturi mamei sale cum sa procedeze. O visa in fiecare noapte. Si in fiecare noapte ii arata, ca o mama, arta croitoriei, aranjatului florilor, gospodariei. Ii povestea in vis cat de frumoasa i-a fost viata, chiar daca scurta, si ii spunea de fiecare data , inainte de trezire, sa iubeasca fiecare zi.
Pe gradinar il vazuse nu cu mult timp in urma. Isi facea de lucru pe-afara doar-doar o intra in vorba. Si el dadea semne ca o place, dar se vedea ca era stanjenit de situatie si ii marturisea adesea nelinistea ca tatal ei ii va prinde intr-o zi si ii va desparti. Gandul acesta nastea in ea o teama careia mama ei nu-I dadea alt raspuns decat acela de a iubi.
A doua zi aflase de la tatal ei ca o promisese de nevasta Ducelui. Ca se pregateau de nunta. Ducele se intorcea peste doua luni si pana atunci totul trebuia pregatit. Fata se inspaimanta. Se arunca la picioarele lui si ii ceru sa nu faca asta. Il ameninta ca moare. Ii amintise cat de mult s-au iubit el si mama. Ochii barbatului se subtiasera. Ai fi zis ca plange. Dar ii dadu o palma si ii spuse sa mearga in camera ei. A hotarat ca o casatoreste si asa va ramane. El e om de cuvant si stie mai bine decat ea ce este viata.
Socul de pe fata fetei nu il impresiona. Iesi trantind usa. Ea ramase in genunchi iar hohotele de plans ii zguduiau trupul firav. Simtea ca se sufoca in corsetul rochiei pe care abia o terminase. Fugi in camera ei si se aseza in genunchi in fata icoanei si ii ceru mamei sa se arate. Cazu intr-un somn asa cum nu mai avu. Era cu capul sprijinit de masa pe care era aprinsa o candela si cu mainile deznadajduite cazute peste genunchi. Si aparu mama ei. Pentru prima data era imbracata in negru si trista. Nu ii spuse prea multe, dar ii arata un munte si un lac. Ii arata boceluta pe care ea o folosea atunci cand pleca in padure sa culeaga plante.
Spre seara, sfarsita de puteri, fata se ridica in picioare si asculta zgomotele casei. Tatal ei nu se intorsese inca, iar servitorii trebaluiau prin bucatarie. Afara era liniste. Doar Luna se cocota incet pe cer. Iesi incet din casa si fugi la casa gradinarului. Ii povesti ce se intamplase peste zi, cu nunta aranjata, cu palma tatalui, cu tristetea mamei si muntele si lacul. Ii spuse ca ea pleaca. El simti cum o durere ii frange inima. Si atunci, in acea ora de seara tarzie, protejati de luna, stabilira fuga.
A doua zi nu-si intalni tatal. Nu stia daca a plecat devreme sau daca s-a intors. Credincioasa ei doica ii aduse, ca de fiecare data cand era bolnava, mancarea in camera. Ii planse in brate si ii povesti de mama. Intrebarile curgeau in cascada in timp ce doica o tinea in brate si o mangaia. Durerea era prea mare sa mai poata spune ceva. Incet, din varful buzelor, incepu sa ii cante ca atunci cand era o copila. Fata se atinse de mancare doar cat sa nu-si piarda puterile. Cand doica parasi camera, puse restul merindelor in traista. Mai ceru de la bucatarie paine si fructe si astepta seara.
Asta a fost acum trei zile. Acum erau aproape de varf. De primul varf. Mai aveau trei creste si ajungeau dincolo de granita. Ziua se iubeau prin locuri ascunse. Deja nu se mai uitau in urma cu aceeasi graba si teama ca in prima seara. Noaptea calatoreau incet tinandu-se de mana. Nici animalele nu ii deranjau.
Au ajuns la muntele si lacul pe care mama ei i le aratase. Au cautat un loc ascuns, dupa o stanca, ferit de privirile oricui ar fi trecut prin varfuri. Lacul era de o frumusete nemaivazuta. In zi senina puteau sa priveasca pana in inima lui. Plantele si pestii le incantau privirea, in timp ce soarele se oglindea schimband culoarea apei din albastru in azuriu. Noaptea tot cerul instelat cobora in el. Era locul lor fericit. El incepu sa construiasca casa, nici prea mare, nici prea mica. Ea culegea plante si gatea. El pleca uneori cate o zi doua sa caute sate la poalele de dincolo ale muntelui. In primele dati ea statea cu inima stransa si se ruga. Mama ei venea si o linistea. Visele erau limpezi ca zielele de primavara.
Au trecut vreo trei ani. Mica lor gospodarie era infloritoare. Aveau acum cateva oi si el dobandea mestesugul branzei si a laptelui, iar ea invata sa toarca lana.
Dupa un alt an ea stiu ca iubirea lor e perfecta. Si ii spuse ca vor avea un copil. El tremura si cazu la picioarele ei plangand. Poate de asta mama ei nu-i mai aparea in vise. Ii facea loc copilului sa vina. El de fericire in fiecare zi construia cate ceva: un leagan, un calut, un dulapior. Mergea mai rar in sat si se intorcea cu lucrusoare pentru cel mic. Parca si oile au intrat in vrie si dadeau mai mult lapte si mai multa lana.
Dupa socoteala ei mai avea doua luni pana sa-i vina sorocul. De cand plecase el ultima oara trecusera doua saptamani. Refuza sa se gandeasca la ce-i mai rau si continua sa se roage. Intr-o noapte il visa. Era langa mama ei. Atunci a inteles si a plans. Cand se trezi cazu intr-o crunta deznadejde. Copilul ii misca in pantec si ea il mangaia. Dar nu se putea opri din plans. Nici nu manca. Oile se agitau in tarc. Nu-ntelegea de ce? Intr-o alta noapte ii aratara totul. Iubitul si cu mama ei. Erau oamenii tatalui sau. Aflasera ca din munti cobora periodic un barbat cu lapte, lana si branza la vanzare. De curand cumpara haine pentru copii. Il gasira si il urmarira. In intunericul padurii il ucisesera ca pe un animal. I-au lasat trupul acolo. Nu era in drumul nici unui calator asa ca putea harni padurea cu carnea sa.
Doua luni plansese sarmana fata. Si intr-o seara ii veni sorocul. Era slabita si fierbinte. Se gandea la mama ei care murise fierbinte. Atat de fierbinte incat pielea ei era rosie si brazdata de sudoare. Se gandea sa nu moara. Pentru copilul ei. Pentru copilul lor. Printre dureri apuca sa fiarba o ciorba. Puse pe masa aceleasi doua tacamuri asteptand parca intoarcerea lui. Mancarea fu gata si apuca sa puna intr-o farfurie, cand simti copilul cum iese. Se aseza in pat si stranse cu putere marginile de lemn. Ii simti. Ba nu. Ii vedea pe sotul ei si mama ei langa ea. O mangaiau si ii alinau durerea. Si apoi vazu copilul. Era viu in bratele sotului ei. Dar mort in bratele sale. Planse si ceru sa plece.
………………………………………………………………………………………………………
Asa o gasira cei doi drumeti care duceau un secret la curtea Spaniei. Ii multumira pentru ciorba. Ii spusera rugaciuni , o ingropara in mica gradinita din spate si ii pusera o cruce la cap. Nu stiau cum o cheama, pentru ca nu scrisese asta in hartiile ei. Copilul i-l pusesera in brate langa inima. Si au scris: Mama si pruncul.
Foto: Catalina Filip