
Una dintre prietenele mele a făcut săptămâna trecută postare prin care comenta admirativ la adresa discursului final al unuia dintre personajele din Midnight Mass. M-a făcut curioasă așa că l-am căutat pe Netflix și am văzut cele 7 episoade ale mini-seriei în 3 zile. Da, foarte frumos și profund discursul din final al lui Erin.
După ultima secvență, când s-a încheiat și ultimul episod, am rămas cu o senzație de disconfort. Lucru care m-a făcut să reflectez la subiectul serialului, la personaje, la simbolurile care mi-au rămas în minte.
Acțiunea se petrece pe o insulă la 50 de kilometri de continent, unde locuiesc puțin peste 100 de oameni. Începutul acțiunii este marcat de întoarcerea acasă a unui tânăr localnic după 4 ani de închisoare pentru ucidere din culpă și de sosirea pe insulă a unui tânăr preot care să îl suplinească pe bătrânul monsenior care plecase într-un pelerinaj în timpul căruia s-a îmbolnăvit.
O insulă izolată este ca un om care se retrage din lume, care își duce viața printre amintiri, printre regrete, culpă, furie, disperare, dorința de a întoarce timpul. Bântuit de gânduri de reparație, încercări de iertare pe sine, părinți sau semeni. Aflat într-o căutare asiduă de înțelegere, de acceptare, de reclădit relații. Și apoi apar gândurile despre moarte, despre dispariție, dezintegrare, distrugere. Dar nu înainte de a căuta sau de a renunța la credința într-o divinitate.
Izolarea nu este lipsită de nevoie de miracole. Iar încercarea de a satisface această nevoie e uneori calea sigură spre fanatism. Fanatism care nu de puține ori e mai aproape de moarte decât de viață, căci dogma nu poate înlocui iubirea și speranța nici a unei renașteri psihice, dar mai ales a unei (re)nașteri fizice.
Midnight Mass este o metaforă pentru izolare, pentru credința oarbă, fanatism, pentru incapacitatea de a iubi și de a ierta și despre setea de a-i domina pe ceilalți pe care cu fățărnicie îi privești. M-a durut, cred, intruziunea în viața celuilalt, din dorința de a-i da ceva ce nu a cerut. M-a răscolit curajul de a-ți sacrifica viața pentru ca alții să nu ajungă să sufere de consecințele izolării și refugierii în practici mistice.
Izolarea nu poate fi o soluție pentru nicio suferință. Pentru că în izolare mintea își găsește cel mai bun cadru pentru a da frâu liber fantasmelor care ne bântuie zilele și/sau nopțile, stările de reverie sau visele nocturne. Izolarea este o boală care duce la (auto)distrugere; ea nu urmărește viața, ci anticipează moartea.
Filmările sunt spectaculoase și ai senzația că ești acolo, lângă ei, cu ei. Scenariul nu îți lasă prea mult de anticipat, așa că vrei nu vrei intri în fiecare episod cu o curiozitate firească. Iar muzica este incredibil de bine aleasă pentru a susține fiecare scenă.
Frumos si adanc discursul din final al lui Erin. Cu aceasta mini-serie, Netflix continua sa ne uimeasca prin gasirea unor productii originale si curajoase. Un must see pentru toti iubitorii de finaluri emotionante si de lumea arhicunoscuta.