
Mâine eram veșnic leu. O călătorie în lumea schizofreniei, apărută la Editura Trei, este o impresionantă mărturisire a lui Arnhild Lauveng despre anii săi de boală și despre calea spre a deveni una din treimea persoanelor afectate de schizofrenie care se vindecă total.
Cartea este împărțită în trei părți, fiecare având o temă. Cea dintâi este dedicată Haosului, adică perioadei de debut a bolii, care s-a petrecut în adolescența autoarei. Cea de a doua este dedicată Sistemelor și descrie momente petrecute în sistemele de internare cu regim înschis sau deschis. Iar cea de a treia este dedicată Schimbării, a drumului spre vindecare după 10 ani de suferință, a metodelor și a programelor autorităților locale și a ONG-urilor la care a participat în încercarea de a nu renunța la visul său de a se însănătoși și de a deveni psiholog.
Lumea schizofreniei este o lume complexă și înfricoșătoare atât pentru persoanele care suferă de această boală, cât și pentru aparținători, prieteni și colegi ai acesteia, specialiști în domeniu sau autorități. Arnhild descrie cu multă sensibilitate ce trăia în relație cu Căpitanul, acea voce interioară care îi „promitea” pe de o parte că va avea grijă de ea, dar care pe de altă parte o supunea unei terori fizice și psihice, obligându-o la automutilare. Vorbește despre lupii care apăreau de fiecare dată când era înspăimântată. Despre ceața care se așternea peste mintea ei transformând totul într-un cenușiu sumbru sau despre casele care se măreau până o paralizau de teamă că se vor prăbuși peste ea.
Cu foarte multă empatie față de ea însăși și cu gândul la pacienții și cititorii săi, autoarea face o analiză a ceea ce înseamnă un diagnostic pus și particularitățile fiecărei persoane afectate de schizofrenie. Trecută prin boală, cu mintea omului vindecat, dublată de experiența specialistului, explică cum halucinațiile și comportamentele autodistructive ale bolnavilor suferinzi de schizofrenie sunt o formă de limbaj care se cere a fi înțeles. Unii dintre specialiștii care au avut-o în grijă au înțeles asta și au încercat constant, și fără să abandoneze lupta, să traducă acest limbaj pe înțelesul ei, să o facă să înțeleagă ce se întâmplă în interiorul minții sale, identificând emoțiile ce stau la baza apariției Căpitanului și a lupilor.
Emoționante sunt și relatările în paralel a experiențelor bune și a celor traumatizante avute cu echipaje de poliție sau cu cadre medicale. Unele bune, încărcate de empatie, respect și fermitate, altele, dimpotrivă, umilitoare, agresive, batjocoritoare și amenințătoare. Arnhild face o pledoarie pentru un anumit tip de comportament în relație cu persoanele bolnave de schizofrenie, punând accentul pe subtilitățile unor abordări, ale unor exprimări care, aparent sunt inofensive, dar în subtil sunt ofensatoare sau discriminatorii.
După 10 ani de suferință, Arnhild Lauveng s-a vindecat total de schizofrenie, iar ceea ce a contat în acest succes au fost susținerea mamei și a surorii sale, care au trata-o mereu cu foarte multă grijă și foarte multă empatie, întâlnirile cu medici, asistente, îngrijitori și psihoterapeuți care, atenți fiind la nevoile ei și reușind să treacă dincolo de zidul bolii, nu au lăsat-o să cadă în crizele majore. Am văzut cu ochii minții îngrijitorul care, participat la crossuri fiind, alerga alături de ea în încercările ei de evadare. Sau pe cel cu care rezolva integrame atunci când se afla în izolare. Așa cum am simțit durerea ei când povestea cum mânca tapetul de pe pereții camerei de izolare sau când a spart un pahar de sticlă la un eveniment cu mari doctori pentru a-și provoca suferință. Dar mai presus de toate a fost dorința ei de vindecare și dorința de a-și împlini visul din copilărie, acela de a deveni psiholog. Ceea ce s-a întâmplat.