Am fost astăzi la serbarea de Crăciun a școlii de muzică la care copilul meu face cursuri de chitară și cântă într-o trupă. Mulți, foarte mulți copii talentați și câteva voci excepționale au cântat în fața unui public format din părinți și prieteni. Mi-a tresărit inima de bucurie când am văzut pe scenă un grup pop-rock format exclusiv din fete. Extraordinară a fost apariția lor și m-am întors cu nostalgie la amintirile legate de prietenele mele de la Secret.
Pentru părinți a fost o bucurie. Pentru unii dintre copii a fost o dramă pentru că au uitat versurile sau pentru că au falsat pe ici, pe colo. S-au emoționat când a fost vorba să se prezinte sau să-și prezinte colegii de trupă. Am văzut lacrimi curgând și nu erau de bucurie. Iar cuvintele de încurajare păreau să treacă pe lângă ei.
În drum spre casă, am stat și m-am gândit la obsesia pentru perfecțiune și pentru a fi „cel mai bun”. O obsesie cu care au crescut și cei din generația mea, și generațiile următoare. În această cursă spre perfecțiune și spre a fi mereu primul, uităm inevitabil plăcerea. Iar când vine vorba de muzică, plăcerea de a cânta ar trebui să primeze.
Am urmat de curând un curs de psihologie pentru înalta performanță în sport. Aproape obsesiv (sic!) în materialul de curs se amintește că performanța ține (și) de plăcerea de a juca. E mai important ca sportivii să urmărească atât la antrenamente, cât și în competiții, să le facă plăcere că practică sportul pe care și l-au ales. Să fie în competiție cu ei înșiși în primul rând, să dezvolte abilități și comportamente constructive și să încerce, împreună cu antrenorii, cu echipa, să elimine comportamentele distructive.
Asta ar trebui să se întâmple și în muzică: să se pună accentul pe plăcerea de a repeta și de a cânta în fața publicului. Și ce dacă greșești? Vizionarea înregistrărilor, ca și în cazul sportivilor, este o unealtă foarte bună pentru a îmbunătăți performanța, pentru a crește anumite abilități și a dezvolta unele noi. Dar peste toate, e de urmărit plăcerea cu care se cântă, indiferent dacă e vorba de un/o solist/ă sau de o trupă.
În anii de impresariat am observat că succesul la public este dat de cele multe ori de atitudinea pe care artiștii o au pe scenă. Dacă atmosfera pe scenă este una tensionată, concertul este mediocru sau un eșec. Dar dacă atmosfera pe scenă e de bucurie, atunci publicul simte asta și plăcerea se transmite într-un mod subtil de la unii la ceilalți, iar „greșelile” nici nu se simt.
Obsesia pentru perfecțiune și pentru a fi mereu primul este reflecția unui deficit narcisic, fie al părinților, care văd în copil o extensie a lor menită să le împlinească dorințele eșuate, fie ale copilului care nu primește altfel validare de la părinții săi. Oricare variantă ar fi prezentă în fiecare caz, ceea ce este cert e că suferința își are rădăcinile în narcisism. Dacă nu este identificat și îndreptat la timp, va avea urmări dureroase atunci când copiii, adolescenții vor ajunge adulți. Se vor compara mereu cu alții afundându-se în invidie. Sau vor căuta în permanență validare de la cei din jur, sufocându-i și sfârșind a fi singuri, furioși și trăind puternice sentimente de nedreptate.
La școală nu învață nimeni copii și adolescenții că ceea ce fac le poate produce plăcere. În schimb îi învață să se compare între ei. Pe părinți nu-i învață nimeni că ar trebui să îi îndrume pe copii spre acele activități care le face plăcere și că singurii cu care trebuie să concureze sunt ei înșiși. Să-i învețe să se întrebe ce pot să fac astfel încât azi să fiu mai bun ca ieri.
Cumva, de undeva trebuie să începem. Să fim tolerenți cu noi și cu copiii noștri. Rețete universal valabile nu sunt. Dar primul lucru pe care l-aș recomanda arfi acela să nu îi mai comparăm nici cu alți copii, nici cu noi cum eram când eram de vârsta lor. Și nici măcar cu ei cum erau când erau mici și dependenți de noi.