[ratings]
Sunt multe feluri in care o rochie poate sa moara. De exemplu moartea instantanee: cineva care mananca o inghetata de cirese se loveste de tine si s-a terminat. Sau te poti agata intr-o spita de bicicleta, simti o taietura, si gata. Sau poti muri de batranete: esti purtata si iar purtata si intr-o zi cand iesi din masina de spalat si esti mai decolorata si mai patata decat restul hainelor te transformi in carpe de sters praful.
Cateodata insa intri intr-o stare de uitare – un fel de moarte clinica. Cineva isi modifica dimensiunile (si acel cineva nu esti tu) si atunci esti impins in sifonier mai in spate si mai in spate pana nu mai iti dai seama daca usa acestuia este inchisa sau dechisa. Si intri intr-o stare de amorteala. Cateodata pentru mult timp. Cateodata pentru anii. Pentru mai mult timp decat te gandeai ca ai.
Apoi, (daca si povestea ta este ca a mea), usa sifonierului se deschide si nu numai atat esti scoasa afara. De fapt tot ce este in sifonier este scos afara: rochiile si palariile, compleurile si moliile din jerseuri. Si mai ales praful – asa de mult praf! Si atunci esti multumita ca nu esti o rochie de culoare inchisa pentru ca pe acestea se vede foarte urat praful!
Este greu sa te trezesti la viata din nou! Cand esti croita, apoi cusuta, apoi purtata o parte din viata corpului pe care il imbraci patrunde si in tine si te mentine intr-un fel vie si cand esti pe umeras. Dar cand trece atat de mult timp fara sa fii folosita viata se scurge din tine si te stingi incet, incet in sifonierul intunecat.
Deci acum stateam acolo, toate pe jumatate moarte, smulse din amorteala sifonierului, agatate in cuierul din mijlocul camerei. Totul era scos afara : lenjeria cea mai fina a doamnei, manusile si posetele intinse pe pat, fetele de masa si mileurile impachetate pe birou, nu asezate frumos pe masa ca de obicei (de fapt masa disparuse!).
Si toti pantofii aliniati pe jos ca pentru o fotografie. Usa sifonierului era deschisa si am vazut ca acesta era gol: totul era scos afara si arata mult posomorat decat imi aminteam eu. Mai batran.
Si iata ca in camera erau cateva femei care se foiau, sortau si discutau. Nici una nu purta rochii. Purtau pantaloni, pantofi sport si tricouri. Toate aveau tricouri cu maneca scurta si cu inscrisuri pe ele. Pe tricoul uneia scria „Colorado” dar nu cred ca acesta era numele ei. Peste haine purtau un fel de sorturi ca sa nu se murdareasca de praf dar aceste sorturi nu erau ca acelea pe care mi le aminteam eu – aveau o singura culoare si erau croite simplu. Pe scurt erau urate.
Nu stiu sigur cat am stat atarnata in cuier pana am inceput sa remarc toate acestea. Poate a trecut o zi sau chiar mai mult pana cand lucrurile au inceput sa se desluseasca clar si pana cand am inceput sa disting sunetele. Ce stiu sigur ca atunci cand am devenit prezenta era dimineata devreme. Foarte devreme pentru ca de abia se luminase afara si cu toate acestea femeile erau foarte energice. Toate aveau niste pahare mari din hartie din care beau ceva care mirosea a cafea: dar nu cred ca era cafea – cafeaua nu se bea din cescute de portelan?
Curand, una din femei a exclamat: „O Doamne, iata ca vin!” si o alta femeie a inceput sa rada tare. Mi-am amintit ca mai auzisem un astfel de ras cand de abia eram creata in atelier. Si femeile de acolo radeau tare uneori.
Si dintr-o data casa s-a umplut de oameni. Majoritatea femei, dar si cativa barbati. Barbatii purtau pantofi sport si tricouri. Femeile erau imbracate in pantaloni sau pantaloni scurti – inchipuiti-va pantaloni scurti din stamba! Si toata lumea era atat de mare! Nu doar inalta dar si plinuta de asemenea! Si toti isi umpleau bratele cu lucrurile doamnei si le scoteau afara. Un barbat de exemplu a luat toate discurile – de abia le cara. Apoi a aruncat o privire peste celelalte lucruri si a intrebat: „Ceva unelte?” Ce avea de gand sa faca cu discurile de avea nevoie de unelte? Dar nu am mai apucat sa aflu raspunsul pentru ca cineva m-a smuls din cuier.
Ea ma tinea atarnata de umari si ma intorcea pe toate partile. Nu cred ca a scapat un centimetru din mine care sa nu fie cercetat, pipait sau pus in lumina. Nu am apucat sa ma uit bine la ea ca m-a intors pe dos si iar pe fata si tot asa. Apoi am fost inghesuita intre un palton din lana pe care nu mi-l aminteam si rochia aceea care avea buretei pe umeri si doamna o tot impingea mereu in sifonier ca sa incapa.
Poc! Una din femeile cu sort a trantit paharul de hartie pe masa si a spus: „Sa vedem… doua rochii, un palton, cinci batiste si patru carti: 25 dolari – este in regula?”
„Da, dar in aceasta suma vreau si cutia aceea cu fermoare.”
„Da, sigur daca vrei cu trei dolari iti dau intregul cos de croitorie..”
Si apoi am fost impachetata si cu cosul de croitorie peste mine am fost scoasa din casa.
In tot acest timp nu am vazut-o pe doamna (vreau sa spun noua doamna, nu aceea care ma purta demult).
Urmatorul lucru pe care il stiu este ca eram intinsa pe un alt pat.
„Si uita-te si la aceasta – ce buzunare dragute are!” Am auzit-o spunandu-i barbatului care era in camera. El s-a uitat la mine un pic plictisit si atunci mi-am dat seama ca despre mine vorbea. Si era ciudat. Nimeni pana atunci nu vorbise despre mine sau imi mentionase buzunarele cu un barbat.
Cred ca atunci m-a cuprins un sentiment placut si nu imi mai amintesc mare lucru pana la senzatia de prospetime pe care mi-a dat-o spalarea si calcarea. Trebuie sa va spun ca o rochie se simte cel mai bine cand este calcata!
Apoi doamna cea noua m-a imbracat. Eram din nou purtata dar era diferit decat imi aminteam! Este greu sa va explic pentru ca ar trebui sa fie la fel – la urma urmei ce conteaza important este sa te potrivesti! Dar nu: respiratia era diferita, miscarile erau altfel mainile din buzunare erau altele si multe alte lucruri ma faceau sa ma simt pe o alta planeta.
De exemplu nu mai vazusem asa un aspirator, sau nu mai vazusem o masina de spalat vase sau un barbat care sa puna masa. Doamna petrecea majoritatea timpului in fata unui televizor ciudat care avea atasata un fel de masina de scris – ore si ore de privit si de scris, iar foile nu ieseau din masina de scris ci dintr-o cutie. Si mai vorbea la doua telefoane diferite si nici unui nu avea fire! Cateodata vorbea si din masina; iar in masina muzica era tare desi mie nu imi placea -mi se parea ca nu e muzica deloc! Si incepusem sa invat si cuvinte noi dintre care si unele care nu cred ca se pot spune la radio! Si cel mai ciudat lucru este ca televizorul (care apropos este color) avea un fel de dispozitiv de marimea unei perii de par cu care se pot schimba canalele si de la care se poate opri. Iar majoritatea programelor nu le inteleg si nici limbajul folosit.
Este ciudat sa traiesti din nou. Eu sunt multumita. Imi place sa fiu purtata iarasi si cred ca o sa ma obisnuiesc in timp cu toate noutatile. Singurul lucru care ma intristeaza este ca imi este din ce in ce mai greu sa imi amintesc cum era sa fii purtata atunci demult. Nici macar nu imi aduc aminte cum se numea cealalta doamna. Cred ca Elaine, dar nu sunt sigura, iar paltonul sau rochia cu buretei pe umeri nu stiu. Cred ca ei au fost purtati mai putin sau au uitat mai repede. In orice caz nu mai vorbim despre ea.
Majoritatea celorlalte rochii din sifonier sunt ca mine. Unele dintre ele o barfesc pe noua doamna. Nu o plac pentru ca nu poarta manusi sau palarii si urasc faptul ca sunt purtate cu pantofi sport. Vorbesc mult despre vechii stapani dar eu cred ca si si exagereaza putin – la urma urmei nu se poate ca toate sa fii fost purtate numai la baluri sau petreceri selecte.
Eu sunt tacuta. Sunt doar fericita ca traiesc din nou. Imi place ca vad cand se dechide usa sifonierului. Si nici macar nu imi pasa de pantofii sport.
Aceasta poveste a fost scrisa de Erin McKean