Provocarea suprema

Subiectul “asteptarilor” revine cu obstinatie in discutiile pe care le avem cu alti oameni. Fiecare dintre noi se trezeste la un moment dat ca are asteptari de la cel de langa el, de la familie, copii, colegi, societate si umanitate. Toata lumea asteapta cate ceva de la cineva. Asteptarile colective tin de o viata mai buna, si pun in carca carmuitorilor toate asteptarile, toate frustrarile si, in consecinta, toate dezamagirile.

Surpriza este ca, asta nu se intampla de ieri, de alaltaieri, de la Revolutie incoace. Nu se intampla nici macar de cateva secole.

Asteptarile omenirii s-au nascut o data cu … aparitia omenirii. In Biblie acest lucru corespunde cu momentul in care Adam si Eva au muscat din “mar”. Si de atunci cauta si sunt in asteptarea (re)gasirii lui Dumnezeu si a Gradinii Edenului.

Biblia este plina de povesti despre “asteptare”. De la poporul lui Israel care astepta interventia Divina pentru a “scapa” din Egipt pana la ‘asteptarile” celor care l-au trimis pe Iisus pe cruce, de a le demonstra ca este Dumnezeu, facand o minune sa isi salveze trupul.

Mitologia este plina de povesti in care oamenii cereau si asteptau minuni de la Zeii carora li se inchinau.

Asteptarea este o “activitate” adanc inradacinata in subconstientul colectiv. Ca sa parafrazez pe cineva “este un sport mondial”. De cand este omul pe Pamant exista “asteptare”. Ca program energetic si informational este vechi, de la inceputul timpurilor. Oamenii s-au uitat in exteriorul lor pentru a primi raspunsuri pentru ceea ce se intampla in viata lor si cu mediul care ii inconjoara.

Cel mai adesea asteptam si atunci cand nu suntem constienti ca asteptam. Asteptam orice: de la ziua de salariu, pana la autobuz. Asteptam vacanta, asteptam clipa in care vom fi fericiti, asteptam sa sune telefonul (sau sa nu sune – cum bine preciza o prietena). Asteptam sa creasca salariile si in schimb primim marirea taxelor. Asteptam schimbarea presedintelui si clasei politice, si intre timp primim legi impotriva noastra. Orice asteptare genereaza o reactie inversa.

Si, de cand e omul pe Pamant, si a dat un nume Divinitatii, il asteptam pe Dumnezeu sa vina sa ne “salveze”, si in schimb primim frustrare si nemultumire.

Numai ca Dumnezeu a venit, vine si va veni tot timpul, sa ne arate ca nu e nevoie sa asteptam. Pentru ca El este cu noi in fiecare moment al vietii noastre. Dar nu stim sa-L vedem. Asa ca asteptam “minuni” si “miracole”. Si iarasi asteptam.

Constiinta umana s-a dezvoltat o data cu descoperirle stiintifice, generand stari de constiinta extinsa din dorinta de a atinge o stare de fericire dincolo de bucuriile oferite de dobandirea lucrurilor materiale. Si atunci apare un farmec aparte a vietii, pentru ca dispare asteptarea, principalul generator de frustrari si de nemultumiri si nelinisti.

In astfel de momente, pe care o prietena a denumit-o “stare leguminoasa”, o stare de contemplare a Tot Ce Este, dispare timpul, spatiul si, imiplicit, asteptarea.

O clipa de contemplare a ceea ce este, elimina vibratiile joase ale asteptarii.

Marea provocare a noastra, a celor care traim in aceste “timpuri” este sa rupem lantul nesfarsit al asteptarilor, lant inceput de la inceputul veacurilor.

Cum?

Sa ne oprim o clipa din gandit si sa ne uitam in jurul nostru. In statia de autobuz, nici o clipa nu seamana cu alta. Fiecare moment, din fiecare zi, are ceva magic: de la picaturile de ploaie, pana la razele de soare. De la zambetul unui copil pana la imbratisarea persoanei iubite.

Stirile despre sfarsitul lumii, despre al treilea razboi mondial, pana si previziunile astrologice creaza asteptari. Si toate au ca sursa principala “asteptarea”. Chiar si promisiunea Mantuiroului, “A Doua Venire”, in felul in care este prezentata de catre institutia bisericeasca, este o “asteptare” de cel putin doua mii de ani. Si, le fel precum inaintasii nostri, atunci cand vine, nu-L vedem. Suntem ca in vorba “nu vedem padurea de copaci”. Pentru ca asteptarea este dublata de o crunta indoiala. Si indoiala apare atunci cand nu mai urmam invataturile Sale pline de Iubire.

Daca in vremuri de demult oamenii gandeau ca daca sacrificau animale sau propriile trupuri vor gasi linistea din ceruri. Dar Iisus a spus sa ne sacrificam pe noi sub o alta forma. Si de doua mii de ani nu facem asta. Sau nu toti si nu pe de-a-ntregul. Dar asteptam si ne frustram in propria noastra asteptare.

Provocarea Suprema pe care o avem ca umanitate este aceea de nu mai astepta. De a ne opri si de a ne uita in noi si injurul nostru si sa vedem Creatia lui Dumnezeu si sa o iubim. Sa Il vedem in noi si in exterior. Atunci nu vom mai avea ce sa asteptam. Il vom vedea si vom sti ca a venit! Provocarea Suprema este ca cei care au trait asta sa ii ajute si pe ceilalti sa simta si sa vada.

Cum ar fi daca am inceta sa mai asteptam? Sa incetam sa ne mai uitam la ceas si la calendar. In schimb sa iubim si sa contemplam tot ceea ce ne inconjoara si ne apare in cale cand inaintam prin viata?

Cand va dati seama ca sunteti in starea de “asteptare”, uitati-va in jur. Undeva in apropiere este o floare, un copac, un copil care merita sa fie “contemplat”! Acolo e Dumnezeu, iar in sufletul nostru e vocea lui Iisus! Oare ce spune?