Tinarul cercetator Alin Muresan, de la Sectia „Muzee-Memorie“ a IICCR, a publicat zilele trecute, la Editura Polirom, o ampla monografie dedicata teribilului „experiment Pitesti“.
De ce v-ati ales ca tema privilegiata de cercetare tocmai „fenomenul Pitesti“? Cum ati ajuns la aceasta?
Printr-o combinatie de circumstante si alegeri asumate. M-am apucat de acest subiect pe cind eram student la Facultatea de Jurnalistica din Cluj-Napoca pentru ca doream ca lucrarea mea de licenta sa trateze un subiect din cadrul rezistentei ori represiunii din perioada comunista. Doamna Ruxandra Cesereanu (profesoara mea de atunci si, in acelasi timp, singura persoana din catedra de la care realmente am avut ce invata) mi-a propus o monografie pe tema „experimentului Pitesti“ si am acceptat imediat. Prin urmare, ii datorez acest impuls atit de necesar oricarui tinar la inceput de drum. Pe de alta parte, am imbratisat subiectul inghitind putin in sec, pentru ca stiam ce ma asteapta data fiind duritatea sa. Stiam insa ca ar fi fost o pierdere de timp sa scriu doar pentru comisia de licenta (care de prea putine ori citeste si apreciaza lucrarile), asa incit de la inceput aveam in cap ideea de a o rescrie ulterior pentru a publica un volum despre Pitesti.
Exista, desigur, o minoritate – nu numai de istorici – care stie detaliile acestui episod crunt din istoria noastra (relativ) recenta. Altfel, pentru memoria majoritatii, „fenomenul Pitesti“ a fost ceva teribil si atit. De ce a fost TERIBIL ceea ce s-a intimplat acolo si, prin iradiere, si in alte inchisori ale represiunii comuniste?
Va contrazic putin. Din punctul meu de vedere, pentru memoria majoritatii „experimentul Pitesti“ nu exista. El a fost barbar si inuman din mai multe motive, insa cred ca doua sint elementele fundamentale care ii confera aceasta trista faima. In primul rind, este vorba de violenta inimaginabila, fara limite, care a fost aplicata in cadrul sau. Apoi, faptul ca Securitatea a regizat evenimentele in asa fel incit detinutii politici sa se tortureze reciproc, aparent fara implicarea administratiei, pentru ca, ulterior, detinutii sa se acuze intre ei, sa fie santajabili prin implicarea lor in schingiuiri si sa pastreze tacerea asupra a tot ceea ce s-a intimplat. A existat o campanie de denigrare a victimelor foarte bine pusa la punct de catre Securitate, iar urmele se vad si astazi.
Cum ati recompus adevarul despre „fenomenul Pitesti“? Ati mers acolo, la locul in care a fost inchisoarea? Ati mers in arhive? Ati „topit“ in lucrarea dumneavoastra si marturiile care exista in legatura cu acest – cu adevarat – ingrozitor „fenomen“?
Am imbinat studierea lucrarilor deja aparute (fie ele memorialistice ori istorice) cu intervievarea victimelor si munca cu documentele. Doar punind cap la cap informatiile din toate aceste surse ne putem apropia de adevarul asupra evenimentelor. Insa trebuie sa spun ca documentele referitoare la Pitesti reprezinta sursa cel mai putin credibila si importanta in toata aceasta economie, pentru ca informatiile sint partiale, in cel mai fericit caz; de cele mai multe ori, ele sint complet false. Am vizitat si ceea ce a mai ramas din inchisoare, dar situatia este deplorabila: parte din penitenciar a fost darimata, o alta, renovata… Va vine sa credeti ca fosta inchisoare Pitesti a fost privatizata? Ca proprietarul construieste blocuri pe acel teren si exista riscul sa darime si ultimele ramasite? Va puteti imagina cum ar fi sa se privatizeze Auschwitz-ul, de pilda?
Se poate spune ca „fenomenul Pitesti“ a fost un accident nefericit al comunismului – cum pretind acum unii „revizionisti“ convinsi de profunda umanitate a regimului comunist? Sau, dimpotriva, unul dintre momentele de virf, cel mai neobisnuit in orice caz, ale unui „regim criminal si nelegitim“?
As ride de aceasta idee daca subiectul n-ar fi atit de tragic. Pitestiul a fost o actiune extraordinar de meticuloasa a regimului comunist, gindita pina in ultimul detaliu pentru a distruge orice urma de opozitie a tineretului si pentru a compromite detinutii politici nu doar atunci, ci pe intreaga durata a vietii lor. Cei care au iesit din inchisorile comuniste nu au fost lasati sa-si vada de treaba lor, ci au fost permanent sicanati: impiedicati sa-si completeze studiile, dati afara din serviciu, chemati mereu la Securitate pentru a da declaratii peste declaratii (pentru ca, dupa 1989, sa fie acuzare de colaborare!). Sistemul comunist a fost odios de la inceput pina la sfirsit, iar „experimentul Pitesti“ este expresia cea mai fidela a naturii acestui regim. Pitestiul este chintesenta comunismului. Unde este umanitatea in obligarea unor tineri sa-si inghita fecalele ori sa-si batjocoreasca credinta, familia si prietenii?
Ce aduce nou lucrarea dumneavoastra, care ar trebui sa fie deja de citeva zile pe piata?
Abordarea de tip monografic este principalul element de noutate, pentru ca mi-a permis sa intru in detalii mai mult decit au facut-o alti istorici. De asemenea, pina acum, nimeni n-a mai vorbit cu victimele atit de mult cit am facut-o eu; or, ele ascund informatii esentiale si inedite. Bineinteles, exista si alte elemente de noutate, insa ele tin de detalii si vor fi sesizate doar de catre cititorii profesionisti. Ceea ce cred ca este esential la volumul meu este faptul ca l-am scris intr-un limbaj (si chiar o forma) accesibil publicului larg. Intelectual, desigur, fiindca nu toata lumea citeste carti, dar larg.
Citi dintre oamenii care au avut de-a face, direct, cu „fenomenul Pitesti“ mai traiesc azi?
O cifra exacta nu va pot da, evident, insa eu cunosc in acest moment in jur de 50 de supravietuitori. Nu cred ca cifra totala depaseste 100 de oameni, fiindca aproape toti au peste 80 de ani.
Intrevedeti o crestere a atentiei in viitorul imediat si mediu a cercetatorilor si a istoricilor in legatura cu acest subiect? Au mai ramas, din punctul dumneavoastra de vedere, multe de spus despre „fenomenul Pitesti“?
Mizez, in primul rind, pe cresterea interesului publicului larg asupra Pitestiului. Cred ca el este limitat, la ora actuala, doar de necunoastere. Am inceput anul trecut munca la un film documentar despre „experiment“ alaturi de domnul Sorin Iliesiu, pentru a capta si un alt gen de public. Sigur ca au ramas lucruri nespuse despre Pitesti, iar subiectul este extrem de generos si de spectaculos. Nu stiu daca vor aparea acum alte studii ori volume importante, dar mi-as dori acest lucru.
Interviu aparut in Cotidianul, 15 ianuarie, realizat de Cristian Patrasconiu