Am participat zilele trecute la un curs despre spiritualitate, religie și cotidian în universul culturilor asiatice, în special despre cel chinez. Asiaticii sunt altfel construiți, am aflat. Cultural sunt altfel structurați psihic, emoțional decât occidentalii. Dezideratul existenței vieții în spațiul acesta este armonia iar toată viața este un proces de perfecționare pentru a fi în armonie cu celălalt, cu ceilalți, cu societatea, cu natura și cu universul.
În timp ce ascultam ce ni se povestea referitor la modul de comunicare în scris gândul meu a plecat aproape instantaneu la filmul Arrival, despre care am scris aici (https://cafegradiva.ro/2017/10/arrival-visul-unei-psihanalize.html) Există în acest film o trimitere implicită la modul de abordare a vieții așa cum am înțeles că se întâmplă în culturile orientale. Timpul pare să nu fie liniar ci mai degrabă este cuprins în mandala pe care fiecare și-o construiește fizic sau în minte pe care își bazează fiecare acțiune. Acțiune al cărei ultim scop este perfecționarea în armonie.
Apoi m-am gândit la o discuție pe care am avut-o de curând cu o colegă psihoterapeut, căreia i-am spus că ceea ce observ eu atât în cabinet, cât și la oamenii din jurul meu și nu de puține ori și pe rețelele sociale este o nevoie acută de viață spirituală. Dar o viață spirituală în cotidian, într-o oarecare măsură personalizată, nu o viață intermediată de biserică. Într-o societate consumeristă ca cea în care trăim, o societate ale cărei puncte de referință sunt „eficiența”, „productivitatea”, „excelența”, „posesia”, „siguranța materială” și lista poate continua, adică o societate organizată și guvernată mai degrabă de principii corporatiste decât de principiile armoniei cu universul în care trăim, ei bine în această societate este din ce în ce mai evidentă nevoia de spiritualitate trăită.
Întâmplarea face că în această perioadă revăd The Mentalist și mă uit cu mai mare interes la personajul Cho. Am un soi de curiozitate și admirație față de personaj care transmite într-o oarecare măsură, cred eu, dar posibil să greșesc, structura psihică, mentală, cum vreți sau vrem să o numim a ceea ce înseamnă această cultură. Cho pare să nu aibă, să nu trăiască nicio emoție. Când vorbește o face plat, fără inflexiuni. Mișcările sale par să fie calculate astfel încât să consume cât mai puțină energie fizică și psihică. Cineva ar spune că este consecința perioadei petrecute în armată și poate fi adevărat. Rămâne însă faptul că nu exprimă emoție. Este clar, ferm și nu lasă loc la comentarii. Pare că este singurul care automat răspunde cu o întrebare sub formă de comentariu sau interpretare. La care se adaugă faptul că citește, iar cărțile pe care le are din când în când mână sunt mari capodopere ale literaturii universale. Mă gândeam că poate ar fi interesant din această perspectivă să încep să vizionez seriale coreene, să încerc să observ ce trezesc în mine. Ar putea fi chiar un exercițiu interesant să încerc să mă identific cu personaje dintr-o cultură atât de diferită. Rămâne deschisă această provocare.
Să mă întorc și să mă întreb ce ar putea să însemne această spiritualitate? Așa cum am spus mai sus, pentru fiecare poate fi vorba despre altceva. Dar în comun este practica. Practică care, dacă ne uităm la cultura asiatică, chiar și de la distanță și din lecturi sau cursuri, înseamnă ritual, înseamnă repetiție, înseamnă respect și înseamnă o dorință mai presus de nevoi. Și înseamnă capacitatea de a privi cu detașare evenimentele care nu stau în controlul propriu. Mai înseamnă capacitatea de liniștire a minții și de ancorare în propriul sine. În partea această de lume în care noi trăim este un demers greu de parcurs, dar la ale cărui rezultate tânjesc mulți dintre noi. Dar ce pare să fie cel mai greu este asumarea faptului că este un proces care durează și mai ales că este un proces dureros. Pentru că este un proces care presupune o resetare în profunzime a întregii propriei ființe.
Cine e dispus să îl înceapă?