A ierta și a iubi

Young man sitting looking upset

La prima oră a dimineții am citit, pe un site care se dorește a fi serios, un articol despre oamenii „veșnic nemulțumiți.” Autoarea, după cum reiese din prezentarea sa, este departe de a fi un specialist în domeniul sănătății mentale. Începe articolul bine, cu presupunerea că rădăcinile unei astfel de „boli”, spune ea, „comportament perturbat” aș spune eu, se află în copilărie, în relațiile cu părinții. Dar, ca majoritatea autorilor profani de astfel de materiale virale, continuă și încheie prost. O afecțiune psihică severă, caracterizată și prin „nemulțumire” continuă, cu siguranță nu se va trata cu respirații adânci, afirmații și atitudini pozitive. Se oferă soluții simpliste pentru probleme grave, și, ca de obicei, nu se recomandă apelarea la ajutorul profesionist.

Reflectând la ceea ce citisem, mi-au venit în minte cazurile cu care m-am întâlnit în cabinet și cazurile despre care am citit pe parcursul formării mele de psihoterapeut. Mă gândeam că a (te) ierta și a (te) iubi sunt două capacități psihice care NU se învață, ci se dezvoltă. Se poate întâmpla ca membrii familiei și anturajului unei anumite persoane să fie de folos într-o anumită etapă a „nemulțumirii”. Contează foarte mult și structura psihică a „nemulțumitului”.  Însă, în situații mai grave, acest tip de ajutor eșuează. Pentru că cei din jur obosesc, au alte preocupări, ș.a.m.d.

Capacitatea de a (te) ierta și cea de a (te iubi) se dezvoltă într-o relație care crează condițiile necesare pentru creștere. Am citit de curând o carte în care sunt  descrise relația și procesul analitic dintre un terapeut și o pacientă. Timp de mai bine de patru ani, pacienta l-a abuzat verbal și emoțional pe terapeut. Iar acesta nu i-a răspuns agresiv (cum se poate întâmpla în relațiile cu prietenii și familia), nu s-a supărat, nu a fugit și nu a abandonat-o. A rămas acolo, încercând să afle care este „adevărul” pe care pacienta îl ascunde în inconștientul său. A încercat să înțeleagă de ce anume are nevoie pacienta pentru a putea crește capacitatea de a-și ierta părinții și de a putea iubi. Analistul nu a fost pasiv, a fost în relație cu ea, realizând că „nemulțumirile ei” exprimate la adresa lui aveau alt sens, alt scop. A primit criticile ei și le-a elaborat, găsind, împreună cu pacienta, sensul acestui comportament. La finalul terapiei, după 4 ani și jumătate, ea a fost capabilă să ierte și să iubească. Iar aceste capacități au crescut constant, mult timp după ce relația analitică s-a încheiat.

Oricât de mare ar fi suferința sufletească cu care vă confruntați, nu ezitați să apelați la un specialist. Nu încercați să vă diagnosticați singuri, pentru că multe dintre simptomele unei afecțiuni sunt întâlnite și în altele. A aborda simplist suferința oricui este dăunător și poate avea consecințe grave!