Mă uit la meciul Simonei Halep cu Kuznetsova și îl aud pe Daren Cahill spunând: „mergi mai departe cu serviciul. Dacă nu funcționează, este vina mea. Poți să dai vina pe mine!” Și din acel moment, jocul e a fost senzațional. A câștigat cu 3-6 6-1 6-1.
Incredibilă remarcă! Minunat mod de a lua o povară de pe umerii jucătoarei, de a o elibera de orice vină viitoare.
Șirul gândurilor m-a dus la pacienții care vin în terapie încărcați de vină, exprimată direct, sau doar făcându-și simțită prezența în poveștile lor de viață. Sursele sentimentului de vină sunt multiple. Oamenii se pot simți vinovați că s-au născut în familia sau țara nepotivită, că au ales partenerul/partenera nepotrivită, locul de muncă nepotrivit ș.a.m.d. Se pot simți vinovați pentru alegerile din trecut, cel mai adesea uitând contextele de viață de atunci. Vina, sub o formă sau altă, stă de multe ori în fundalul vieții psihice a unui om.
Remarca lui Cahill m-a bucurat nespus, pentru că reprezintă, într-o oarecare măsură, esența unei analize personale de succes. În terapie, când pacientul nu conștientizează neapărat și renunță cognitiv la vină, dar are sentimentul de ușurare că a găsit pe cineva (terapeutul) cu care poate împărți vina, poate trăi un moment de răscruce crucial. De atunci începând, poate dezvolta capacitatea de a tolera alegerile trecute, neputințele celor cu care a intrat în relație de-alungul vieții.
Să nu vă imaginați că acest lucru se întâmpă peste noapte, pocnind din degete. Este rezultatul unui proces, cu o durată variabilă, care depinde în mare măsură de diada terapeut-pacient, de gradul de încredere pe care îl au unul în celălalt.
Ce vreau să spun? Că este ușor de trăit cu sentimentul de vină, atunci când știi că poți să îl imparți cu cineva.
Cu mintea de acum privesc cu un dram de subiectivism, încercând să fiu cât de obiectivă pot, spre anul în care am trăit experienţa unei relaţii cu un consilier de dezvoltare personală. Eram după o lungă perioadă de căutări, de practică spirituală în diverse zone, dar care nu dădeau rezultatele aşteptate de mine. Nu exclud faptul că aşteptările mele, ca să nu spun pretenţiile mele de la aceste practici erau pe alocuri nerealiste.
De curand am dat nas in nas cu propria mea tendinta spre idealizare si i-am cautat cauza. Cum era de asteptat, este undeva in copilarie. In acea perioada fireasca a dezvoltarii noastre ca fiinte umane, fiecare dintre noi, fiinte plapande si obisnuite sa ni se satisfaca nevoile de baza in primii trei ani de viata, ne idealizam unul dintre parinti sau un alt adult care se afla in preajma si raspunde nevoilor noastre primare de ingrijire si de afectiune. Pentru fiecare copil, teoretic, in mod ideal, mama este zana cea buna, iar tata zeul cel puternic. De la nivelul acela adultul este un urias care face lucrurile sa se intample: apare hrana, apar hainutele, jucariile, patura si perna, si toate acele lucruri care, prin natura lor, umplu universul copilariei. Si mai presus de acestea, sunt dragostea, sustinerea, siguranta pe care copiii o simt alaturi de adultul care le ofera.
Editura Herald vă invită la o întâlnire deosebită între psihoterapie şi homeopatie cu Dr. Mirela Pop în ziua de Miercuri 13 Februarie 2013, ora 18.30, la