terapie

„Nimic nu ne vânează mai mult ca trecutul nostru”

De curând am văzut filmul ”Backtrack” (Viziuni din trecut, 2015) cu Adrien Brody în rolul unui psiholog (Peter Bower). Împreună cu soția sa părăsește Sydney-ul după moartea fetiței lor în urma unui accident și se stabilește într-un oraș din mijlocul Australiei, mai aproape de localitatea în care a copilărit. Își reia activitatea de psihoterapeut într-o clădire din apropierea căii ferate. Este important acest detaliu pentru procesul  pe care îl începe, de vindecare a sentientului de vină. După o perioadă de timp descoperă că pacienții săi sunt… fantome. Pornind de la un element de realitate, o dată, el începe o investigație care îl poartă în trecut, unde se află și cauza apariției fantomelor din cabinetul său.

Privind filmul în cheie psihanalitică, toată aventură lui Peter Bower, seamănă cu procesul de analiză personală care se produce într-o cură psihanalitică. „Fantomele” sunt persoanele din trecut, așa cum au fost trăite, nu cum au fost în realitate, și care „bântuie” prin inconștient, cu aceleași probleme, reproșuri, gânduri negre, sentiment negative. Uneori sunt percepute ca niște „voci” care repetă aceleași expresii la nesfârșit: „nu ești bun”, „nu ești ca X”, „dacă nu te-ai fi născut…”, „dacă nu erai tu…”, „ești un prost”, „ești o proastă”, „ești o curvă” etc. Retrezesc emoții sau sunt în continuarea sentimentului de vină, pe care îl alimentează.

Drumul cu trenul în casa părintească a lui Peter și revederea locurilor din copilărie, retrezesc amintiri. Cu răbdare și perseverență face lumină, clarifică legătura sa personală cu fantomele din cabinet. Mărturisirea „greșelii” nevinovate pe care a făcut-o în trecut îl eliberează de marea povară a vinei inconștiente pe care o purta cu sine. Acest tip de mărturisire și posibilitatea de a vedea dintr-o altă perspectivă ceea ce nu putea fi spus, în procesul terapeutic are efect de eliberare, de recuperare a încrederii în sine. De multe ori, adultul-pacient, poartă cu sine o vină supradimensionată de copilul care a fost.

Dar procesul nu se oprește aici, cum de regulă nu se oprește nici în terapie. Mai este ceva, mult mai intim legat de unul dintre părinți. Sunt amintiri blocate în sertarele minții, pentru care este nevoie de mult curaj să le accesezi. Este clivarea obiectului (a părintelui interior) pentru salvarea iubirii pe care copilul i-o poartă. Ca adult simți că e ceva în neregulă, că vrei să stai departe de acel părinte, păstrezi relații cordiale și atât. Pentru că de undeva, din interiorul ființei, amintirea blocată nu te lasă să te apropii, ca nu cumva să fie scoasă la lumină și să schimbe cu totul realitatea prezentă. Asta se întâmplă în film și asta se întâmplă de multe ori în terapie. Dar, odată conștientizată, acceptată, eliberată din colțul sau sertarul minții în care a fost ascunsă, aduce și eliberarea de neputință, acceptarea propriei slăbiciuni, iertarea față de sine și nu în ultimul rând, voința de a lua de la capăt și de a te bucura de viață.

Aidoma poveștilor cu fantome, care nu părăsesc locurile de care au fost legate ca ființe vii, nici fantomele ce bântuie casa ființei, mintea umană, nu pleacă până nu sunt „eliberate”. Eliberarea vine odată cu „răzbunarea” lor. În limbaj terapeutic acest lucru s-ar traduce prin a-ți dori să îți amintești, înfruntarea amintirilor, exprimarea „secretelor”, mărturisirea vinei și acceptarea realității despre persoanele importante care au avut grijă de copilul care ai fost.