Ca tanar invatacel in ale jurnalismului, la inceputul anilor ‘90, cand inca presa era frumoasa si infloritoare, am invatat ca o stire este stire atunci cand raspunde la intrebarile: cine?, unde?, cand?, ce? si cum?. In practica, orice raspuns lipsa la una dintre aceste intrebari avea ca urmari fie nepublicarea stirei, fie rescrierea ei. Intrebarea “de ce?” era considerata un fel de bonus, care dadea farmec textului publicat. Dar putea foarte bine sa si lipseasca.
In viata de zi cu zi “De ce?” este principala intrebare la care cautam raspuns.
Cand pornim intr-un proces de cunoastere de Sine incepem cu un “De ce?” continuat, functie de nevoile individuale de a sti ce ni se intampla, de detaliile nevoilor, a scenariilor si a intelesurilor care ne scapa.
Cu cat urlam mai tare “De ce Doamne, de ce?” cu atat prapastia dintre mentalul nostru si adevarul nostru interior devine mai mare si mai intunecata.
“Raspunsurile sunt in tine” este o lozinca purtata ca un stindard, sau ca o diadema, pe capetele celor care, aparent, au gasit calea de cunoastere. Dar prea putini poarta o haina a intelepciunii numita “arta de a pune intrebari”. Pentru ca aproape nimeni nu ne invata sa ne punem intrebari. Inca din copilarie primim raspunsuri pe tava: “ia-le si foloseste-te de ele”. Si astfel suntem angrenati intr-un carusel al evenimentelor care se repeta, suntem impinsi navalnic intr-o spirala care cel mai adesea se dezvolta pe orizontal si prea rar pe vertical.