Am vizionat de curând The Madison, o miniserie pe ShowTime cu Michelle Pfeiffer și Kurt Russell în rolurile principale, ei fiind principalul motiv pentru care am dat play. Michelle Pfeiffer mi s- alipit de inimă, cum se spune, cu rolul pe care l-a interpretat în Dangerous Minds și în The Story of Us. Are femeia aceasta un soi de forță în spatele imaginii de fragilitate pe care o afișează.
În The Madison cei doi formează un cuplu newyorkez, doi oameni trecuți de jumătatea vieții a căror mariaj durează de patru decenii. Împreună au două fete, dintre care cea mare divorțată și mamă a două fetițe, iar cea mică proaspăt căsătorită și redactor la o revistă mondenă.
Stacy (Michelle Pferiffer) este implicată în lumea modei, Preston (Kurt Russell) esre un om de afaceri prosper. Ea se caracterizează ca fiind „un șoarece de oraș”, în timp ce el descoperă farmecul pustietății undeva în Montana, loc unde a încercat să o aducă și pe ea pentru a gusta din liniștea naturii. El cumpără un domeniu în Montana împreună cu fratele său, un bărbat necăsătorit și fără copii, care continuă să sufere după moartea iubitei sale.
Cei doi bărbați mor într-un accident aviatic, iar Stacy, fiicele și nepoatele sale încearcă să facă față acestei tragedii. Împreună pleacă în Montana să identifice rămășițele celor doi bărbați și în același timp descoperă domeniul de care s-a îndrăgostit Preston și unde a construit două cabane, una pentru el și Stacy, alta pentru fiicele sale și familiile lor. În cabana de unde o suna zilnic, Stacy descoperă un jurnal în care soțul său și-a pus experiențele, gândurile și emoțiile pe care le avea în zilele petrecute acolo. Întregul jurnal pare să fie o lungă scrisoare de dragoste pentru soția sa, cea care refuza să îi împărtășească pasiunea.
Când cineva moare brusc în urma sa rămâne un gol pe care cei rămași în urma sa încearcă să îl umple. Când acea persoană era percepută ca fiind stâlpul de rezistență al unei întregi familii, întreaga familie resimte această dispariție ca fiind ceva personal, care are legătura cu fiecare membru al său. Soția este cuprinsă de remușcări pentru respingerile repetate cu care a răspuns fiecărei încercări a soțului său iubit de a o convinge să îl însoțească în noua aventură pe care o oferea domeniul proaspăt cumpărat. Rememorarea conversațiilor este parte din procesul de doliu pe care îl trăiește. Iar fiecare pagină de jurnal îi alimentează această cale de a-și trăi suferința. Conversațiile din amintiri au această calitate de a fi foarte vii în perioada de început a doliului.
Interacțiunea cu cele două fiice face ca și conversațiile pe care le aveau despre viețile și deciziile celor două fete să fie la fel de vii și de intense. Și ceea ce nu au făcut cât el era în viață, ea poate să facă acum: să decidă ce să facă astfel încât să își motiveze fiicele sa ia propriile decizii și să își schimbe viețile.
Replica la care mi-au dat lacrimile îi aparține tatălui care îi spune soției sale: „Să o ridic de jos atunci când cade este responsabilitatea mea” (Picked her up when she fall is my job!) Și cred că tații care își iubesc fiicele gândesc și acționează astfel.
Doliul trăit de fete este diferit. Pentru una dintre ele acesta este asimilat unei metode de autodistrugere. Se rănește și apoi rănește la rândul său, trecând apoi prin perioade de plâns de necontrolat, sfârșind prin a face rău cu bună știință unei persoane lipsită de empatie față de suferința sa. Iar cealaltă soră, încearcă să evite durerea punându-se la dispoziția mamei, încercând să îi fie acesteia suport. Iar când mama își cheamă cea mai bună prietenă să o susțină în deciziile pe care urmează să le ia, își duce durerea într-o posibilă nouă relație cu șeriful local.
Doliul îmbracă diverse forme pentru că fiecare caută să umple golul lăsat în urmă de persoana care până atunci ocupase un loc important în universul fiecăruia. În doliu se trăiesc și retrăiesc amintirile cele mai intense care îi leagă pe cei rămași de persoana după care îl țin. Când amintirile nu își găsesc drumul spre conștiință, unii aleg să folosească corpul pentru a exprima durerea. Și atunci se lovesc, se accidentează, consumă alcool sau mâncare în mod necontrolat. Corpul devine astfel principalul canal prin care doliul se poate ține astfel încât psihicul să rămână întreg. Doliul poate deschide calea spre o nouă relație, în mod paradoxal. Pentru că „datoria” afectivă pe care cei rămași au resimțit-o față de persoana decedată, pare să dispară făcând astfel loc în minte și în suflet pentru altcineva.
Tare interesante mi s-au părut cele două ședințe de psihoterapie. Au fost câteva interpretări pline de empatie și înțelegere, care au declanșat o explozie de furie și revoltă necesară în proces. Dar mai interesante au fost încălcări ale cadrului profesional, așa cum le-am interiorizat eu. Dar aici vin și mă gândesc că până la urmă atunci când cadrul este interiorizat, adică atunci când tu ca specialist poți să ții cadrul suficient de bine în interiorul tău, ceea ce nu aduce atingere integrității fizice și psihice, poate fi, să spunem, permis. Cum ar fi un pahar de tărie.
The Madison este, în viziunea mea, o frumoasă și sensibilă călătorie în lumea doliului. În egală măsură este, însă, și o frumoasă paralelă între două lumi și două culturi: societatea metropolitană, newyorkeză, vs societatea comunitară, în care toți au grijă de toți la țară, în Montana.