The Whisper Man îți atrage imediat atenția datorită lui Robert de Niro care apare în prim plan. În mod automat dai play filmului, mai ales că afli că rulează doar pe Netflix, deci nu ți-a scăpat vreo proiecție la cinema. Descrierea filmului, al cărui scenariu pleacă de la un roman, îți promite un thriller polițist și psihologic, două ingrediente care nu au cum să te lase indiferent. Nu voi comenta filmul, ca să nu stric din plăcerea de a-l viziona. Dar îmi pun două întrebări care mă frământă de ieri seară. Una este: cum este posibil să te miști ca un om normal după ce ai fost înjunghiat în picior; o înjunghiere cu simț de răspundere? Cum se întâmplă ca într-o localitate cam cât orașul Deva întăririle colegilor polițiști să vină ca și cum ar străbate Bucureștiul de la Hils-urile lui Negoiță din Pallady, prin centrul orașului, în 23 decembrie al oricărui an, ca să ajungă până la Militar Residence? Adică să nu ajungă? Greu de înțeles cum îți pot scăpa astfel de detalii flagrante. Ar mai fi vreo câteva, dar mă opresc la astea.
Acum, că mi-am scris oful legat de sincopele de scenariu, am să mă întorc la tema care m-a preocupat în mod special în film, anume relația tată-fiu, care în film este prezentată din trei perspective diferite, dar la fel de încărcate simbolic și afectiv.
Aș fi vrut să scriu că această temă provoacă un mare interes în zona cinematografică a ultimilor ani, dar îmi dau seama că e o afirmație greșită. Mereu a fost acolo, dar am fost cu toții mult prea preocupați de altele ca să îi dăm importanța cuvenită. Așadar prezența și rolul tatălui în viețile copiilor și în economia familiei sunt demne de luat în seama și de reflectat. Relația tată-fiu a provocat mințile autorilor antici, ale marilor gânditori ai lumii.
Poate cea mai celebră relație de acest tip, analizată și trecută prin toate filtrele posibile este cea a lui Oedip cu tații săi. Pe unul nu-l cunoaște și l-a dorit mort. Pe celălalt îl cunoaște dar l-a dezamăgit ascunzându-i adevărul despre el. Drama lui Oedip este drama oricărui fiu asupra căruia planează frica conștientă sau inconștientă a tatălui de a-i fi luat locul, de a fi detronat din rolul său de bărbat care ține lumea pe umeri și face ca Pământul să se rotească în jurul Soarelui. Adică acel bărbat care este pătruns de propria-i importanță, care se confundă cu destinul său, uitând de dimensiunile rolului său.
Nici mitologia nu este foarte prietenoasă cu această relație. Avem fie tați care-și îngurgitează copiii pentru a le lua puterea tinereții și a nu-i lăsa să ajungă în poziția de a-i face concurență. Avem fii care își ucid tatăl pentru a avea o șansă la viață și a obține dreptul de a deveni bărbați și de a conduce la rândul lor părțile lor (din ce în ce mai mici) de lume. Dar sunt și puținele situații când marii tați, zei sau eroi de legendă, care se dau de bună voie la o parte lăsându-și „regatele” moștenire fiilor lor, înțelegând că acesta este rostul existenței și inevitabilul drum al vieții către moarte.
Relația tată-fiu este la fel de provocatoare și încărcată de dinamici pulsionale precum sunt cele dintre mamă și fiică sau mamă și fiu, chiar între tată și fiică. Fără tată copilul nu ar exista. Iar fără tată (sau imaginea acestuia în mintea mamei) copilul ar fi condamnat la o viață de fuziune cu propria-i mamă, care la rândul său îl va împiedica să-și trăiască și să-și construiască propria-i experiență. În lipsa tatălui, băiatul riscă să devină partenerul afectiv al mamei, să ocupe locul liber, metaforic ca în drama lui Oedip, să o îngrijească și să o protejeze. Acest lucru se poate întâmpla și în prezența unui tată castrat de o mamă falică, o mamă care preia multe din funcțiile pe care bărbatul ei ar trebui să le manifeste în economia familiei: cel care face, impune și veghează ca legea (familiei) și limitele să fie respectate.
Tații pot fi absorbiți de identitatea lor profesională ceea ce la nivelul copiilor și în special al băieților trece din faza de idealizare din copilărie la frustrare profundă până la respingere mai apoi. Respingere provocată de lipsă și de neputința de a se oglindi în ochii tatălui; neputința de a-l urma; neputința de a concura cu el și de a-l putea învinge, fie și simbolic într-un joc de baschet unu-la-unu sau o partidă de șah sau la gătit sau la orice altă activitate pe care o pot face împreună. Această absență fizică și emoțională se poate transforma într-o prezența persecutorie care se bazează pe gândul: eu nu sunt atât de bun pentru tatăl meu, să mă lase să mă confrunt cu el. Din acest motiv el caută (profesional) pe alții care să fie de același nivel și pe care să îi învingă. Nu este o absență, ci este o prezență constantă a unei amintiri încărcată de suferință; suferința neajunsului, a neputinței, a respingerii.
Mai este tatăl cuprind de propria sa suferință incapabil să-și vadă copilul dincolo de trauma sa. Simptomele evidente le acceptă și încearcă să le îndrepte, să le vindece, să își ajute fiul să le depășească. Dar este un tată care se străduiește să își facă băiatul să se simtă bine pentru a avea el timp să sufere.
Și mai e tatăl cel bun sau suficient de bun în termeni winnicottieni, cel care este prezent fizic și emoțional, care se implică suficient în viața fiului pentru a-i putea oferi sprijinul de care are nevoie în primii ani de viață pentru a dezvolta forță psihică și încredere în sine. Un tată care să știe când să se dea într-o parte pentru a privi cum fiul său crește și pornește pe drumul său. Tatăl care nu refuză o confruntare directă și nu pentru că îi place conflictul, ci pentru că are înțelepciunea necesară e a înțelege rolul conflictului în viață ca metodă clară de a depăși o situație, un stadiu și de a continua dezvoltarea. Tatăl suficient de bun provoacă, dar susține și își expune fiul experiențelor formatoare din postura sa de călăuză protectoare.
O relație proastă tată-fiu poate fi salvată. Iar salvarea aceasta poate să îmbrace numeroase haine și numeroase forme funcție de rana pe care s-a bazat suferința. Ceea ce a fost aparent pierdut poate fi recuperat în relația directă dintre tată și fiu; poate fi recuperată printr-o relație cu un alt bărbat cu rol social de mentor; sau poate fi recuperată, precum în romanul Născut a doua oară din tată psihanalist într-o relație analitică cu un bărbat. Și nu în ultimul rând, poate fi recuperată și restabilită, fie și metaforic, fie doar simbolic printr-o sesiune de Constelații Familiale.
Dar, în egală măsură, nu poate fi salvată deloc. Dimpotrivă.
Acestea au fost gândurile mele legate de film la finalul acestuia. Multe dintre fațetele acestei relații complexe se regăsesc în The Whisper Man. Și asta ar putea fi una dintre cheile în care poate fi vizionat filmul astfel încât să aducă un sentiment de satisfacție psihică în plus.
