Trebuie să vorbim despre Kevin

Impactul pe care l-a avut „Adolescence” este uimitor și cred că nu se datorează doar temei și realizării sale. Cred că un rol important în uriașul val de reacții pe care l-a stârnit îl revine streamingului, faptului că în aceste zile toată lumea are acces cu ușurință la cele mai noi producții în chiar ziua în care se lansează, din intimitatea casei.

Mă gândeam la acest lucru în timp ce, pe măsură ce primeam mesaje cu rugămintea de a scrie și despre fetele adolescente (ceea ce am să fac curând), mi-am amintit că un serial care a stârnit la rândul său niște valuri, „13 Reasons Why”, nu a avut același impact pe care l-a avut „Adolescence”, în ciuda faptului că abordează mai multe teme care îi preocupă pe adolescenți și ar trebui să îi preocupe și pe părinții lor. Este foarte posibil să fi fost tratat ca și cum e doar un serial pentru adolescenți și prea puțin pentru adulți. Deși…

Însă gândul cel mai puternic a fost legat de un film, ecranizarea unei cărți care din păcate nu se mai găsește prin librării (iar în anticariate când apare are niște prețuri astronomice), este „We need to talk about Kevin”. L-am văzut în același an în care s-a lansat și m-a lovit în plex. După care l-am revăzut de mai multe ori, ultima dată acum două veri la Școala de vară a Asociației Insight, când l-am vizionat și cu fiul meu. Tema este, după cum probabil vă așteptați, în caz că nu l-ați văzut, despre cum ajunge un adolescent să ucidă, mai precis să fie capabil de un masacru. Iar în film este, poate, mult mai clar cum relația mamă-copil și mediul de familie contribuie la dezvoltarea Răului din om.

L-am revăzut zilele trecute pentru a-mi reîmprospăta detaliile. Povestea este construită în baza amintirilor pe care le are Eva, mama, amintiri care par să fie scăldate în roșu aprins, un roșu violent, încărcat de furie și agresivitate, înspăimântător.

Kevin este copilul venit pe neașteptate, când mama nu se simțea pregătită să devină mamă. Pe parcursul sarcinii sentimentul pe care îl transmite este că nu se poate acomoda la noua realitate a transformării corpului său. Respinge această realitate și implicit respinge copilul ce urmează să se nască. În vestiarul grupului de lamaze sau pilates, toate femeile sunt „cu burta la vedere”, își ating tandru pântecul, cu excepția ei, a cărei grimasă la vederea burții umflate a altei femei în apropierea sa transmite dezgust.

Nici primele luni de viață ale băiatului nu schimbă în vreun fel atitudinea mamei. La plânsetul lui ea reacționează cu disperare. Îl ține la distanță aproape scuturându-l în speranța să se oprească. Merge cu căruciorul în proximitatea unui șantier în lucru, în care zgomotele erau atât de mari încât acopereau plânsetul copilului. Cu alte cuvinte, tot ce făcea mama făcea ca să-l respingă, pentru că era incapabilă emoțional să se apropie de el, să îl accepte în viața sa.

Nu mai prezintă vreo noutate nici pentru specialiști nici pentru profani că viața intrauterină este importantă în dezvoltarea ulterioară a ființei umane. În orice interviu de anamneză mamele sunt întrebate despre cum a fost perioada de sarcină, imediat după ce este întrebată dacă și-a dorit copilul. Sigur, veți spune că nu poate să răspundă altceva decât DA. Dar nu e întotdeauna așa. Cunosc numeroase mame suficient de mature emoțional care să răspund onest.

Apoi, este bine-cunoscută Teoria Atașamentului. Toată lumea vorbește despre asta, specialist sau profan, iar analizele „sălbatice” cum le-ar spune Freud, sunt cele mai savuroase teme de discuție aproape în orice grup. În cazul lui Kevin și al mamei sale avem cel mai pronunțat tip de atașament evitant. Pe măsură ce crește el nu mai are nevoie de ea, dar poartă scutec până la cinci ani în încercarea de a o provoca să își exprime emoțiile. Pentru că Eva este o femeie rece din punct de vedere emoțional, poate pentru că își reprimă propria agresivitate. De altfel, am putea spune că aceasta este o caracteristică a femeii moderne, de carieră, aceea de a face tot ce îi stă în putință de a evita propria agresivitate. Dar pe care o exprimă în numeroase alte moduri.

Revenind la film. Franklin, tatăl lui Kevin, este mult mai cald, mai tandru, mai atent cu partenera sa și cu copilul. Principalul său defect este că lipsește destul de mult timp din zi de lângă ei. Iar când vine acasă pare că este incapabil să vadă și mai ales să audă și să accepte suferința partenerei sale. Pentru că băiatul se comportă diferit în prezența lui, Franklin ajunge să nege și să pună la îndoială sănătatea psihică a mamei, trăirile acesteia și capacitatea ei de a analiza situațiile.

Ce este de remarcat în film este că Eva se simte singură atât în relația cu soțul său, dar și în gestionarea vieții de femeie însărcinată și de tânără mamă. Mai mult decât atât, pentru că Franklin este neputincios în a se conecta la nevoile soției sale și de a le accepta, acesta își mută familia cu forța în suburbiile New York-ului unde singurătatea Evei este susținută și amplificată de sentimentul izolării.

Și aici, ca și în cazul „Adolescence” este evidentă lipsa de oglindire. Eva este icnapabilă să își oglindească fiul. Amândoi se află într-un profund deficit narcisic. Această situație este bine ilustrată în film de scena în care ea își aranjează „propria cameră”, pe care o face să fie „specială”. Îi spune lui Kevin că îl poate ajuta cu camera lui să o facă „specială”. După ce Kevin distruge pereții camerei speciale a mamei, răspunsul pe care i-l dă tatălui este că a vrut să facă ceva „special” pentru mama. „Special” înseamnă nevoie narcisică.

Între timp Kevin crește iar relația dintre el și mama sa nu se schimbă. Aceasta este mult prea concentrată pe dezvoltarea cognitivă a copilului său decât pe cea emoțională. La 3-4 ani jocurile pe care le propune sunt „la distanță”. Pe când Kevin are vreo 5-6 ani, când încă poartă scutec în semn de protest față de mamă, obligând-o să se apropie măcar fizic de el, știa deja să numere fără greșeală până la 50. Tot atunci, într-o criză de furie generată de atitudinea sfidătoare a copilului, Eva îl bruschează și acesta își rupe o mână. Kevin, deși cu mâna ruptă, nu plânge. După ce îi pune mâna în ghips, doctorița îi spune Evei că are un băiat foarte curajos.

Însă acest incident devine o formă de șantaj la care Kevin apelează și care duce la o și mai mare prăpastie emoțională și de încredere între părinții săi.

Lucrurile se schimbă când Eva rămâne din nou însărcinată. De această dată, poate cu gândul și dorința inconștiente de a face lucrurile diferit, mai bine, atitudinea Evei este schimbată. Și odată cu noua sarcina și nașterea fetiței, viața sa emoțională se schimbă. Încearcă o apropiere de fiul său adolescent, însă fără succes. Dimpotrivă, pare că în Kevin zace o plăcere sadică să își tortureze mamă emoțional și să joace cele mai perverse jocuri emoționale cu ea. Ca și cum ei au o relație ascunsă, pe care doar ei doi o cunosc, o lume din care Franklin și Celia nu au cum să facă parte.

Kevin este un caz dus la extrem, care încearcă să dea o altă explicație pentru care adolescenții ajung să fie capabili de cele mai îngrozitoare acte de cruzime.

Filmul (și cartea dacă o citim) propune teme de reflecție pentru cei care devin sau vor să devină părinți. Iar în zilele noastre, când informațiile sunt la îndemâna tuturor, aparent nu ar mai fi scuze pentru a avea copii agresivi și cruzi. Însă toate cărțile și cursurile de parenting nu vor putea înlocui relația autentică dintre părinți și copii. Iar pentru o relație autentică e nevoie ca părinții și mai ales mama să se cunoască foarte bine pe sine însăși. Dar ambilor părinți le-ar prinde bine să aibă o inteligență emoțională ridicată.

Cum putem știi ce înseamnă o relație autentică mamă-copil, părinte-copil? Există ceva special de făcut? Din experiența clinică aș spune că principala problemă este că părinții, și în special mama, nu își arată emoțiile în fața copilului. Există această preconcepție că un copil nu trebuie să își vadă mama tristă, supărată, nervoasă, nemulțumită, iritată, furioasă, îngrijorată. Ceea ce este greșit. Pentru că un copil este „un radar” emoțional. În special copiii mici detectează cu ușurință când mama își schimbă dispoziția emoțională, când trăiește ceva ce îi pune lui, copilului, în pericol siguranța emoțională. În astfel de situații e bine să i se spună că mama/părintele trăiește o anumită emoție și că acea emoție nu are legătură cu el. Că va trece și că mama/părintele va reveni la el cu bucurie și grijă.

La pubertate și adolescență un start greșit în relație, care a continuat și pe perioada copilăriei, poate fi gestionat cu o mai mare ușurință atunci când există un mediator. Dacă tatăl a eșuat în acest rol, cea mai bună soluție rămâne psihologul și psihoterapeutul. Copilul mic sau puber, că de adolescent nici nu mai vorbim, trăiește la rândul său emoții negative, dintre care cele mai puternice și cu puteri (auto)distructive sunt tristețea profundă și furia. Iar acestea trebuie să fie recunoscute, exprimate și vorbite. Vorbite cu cineva care să nu răspundă agresiv, cum sunt adesea părinții tentați să o facă. Poate cu o bunică, poate o mătușă, dar cel mai bine cu un specialist.

În concluzie, copilul are nevoie să se simtă acceptat, dorit și că părinții săi (în special mama) se bucură de existența lui. Iar acest lucru începe încă din perioada de viață intrauterină. Iar când mama este copleșită, „tot satul” trebuie să fie alături de ea, nu să fie izolată de restul lumii. Și când „satul nu există”, există specialistul în sănătate mintală care îi va fi suport.

Convingerea mea este că fiecare om se naște cu potențial egal de a deveni un criminal sau un sfânt. Dar încotro se va dezvolta depinde fără discuție de mediul în care crește, de modul în care acest mediu îi răspunde la nevoi și în special la nevoile emoționale.

În imagine este Eva cu cele patru stadii ale lui Kevin: în pântecul mamei, copil mic, puber, adolescent.

Am pornit un grup de suport pentru părinții de adolescenți. Este un grup deschis și vă puteți alătura oricînd. Detalii găsiți aici: https://andreeatalmazan.ro/trebuie-sa-vorbim-despre-kevin/