Ce face ca marile tragedii antice să fascineze peste timpuri? Cum se întâmplă că oamenii de cultură se întorc deseori la lumea eroilor și zeilor pentru a aduce noi perspective asupra societății în care trăiesc? Din perspectivă psihologică a fost omul antic cu mult diferit de contemporanul de lângă noi?
Eu mă întorc la Oedip rege. Recitind drama lui Sofocle, recitind apoi argumentația lui Freud pentru complexul lui Oedip, dar și analiza lui André Bonnard, a cărui afirmație c-ar fi „cea mai puțin psihologică”[1] dintre tragediile antice m-a intrigat, gândurile mele s-au animat. Dar cel mai mult a contat durerea pe care am trăit-o la finalul lecturii, reflectând la cât de multă suferință poate să producă un secret neîmpărtășit la timp.
Mă așez din nou în fața textului înarmată cu gândirea psihanalitică. Nu am să iau calea lui Freud, urmărind fantasmele inconștiente și dorințele sexuale infantile, cum, poate, cititorul s-ar fi așteptat. A făcut-o Freud deja la începutul secolului trecut; a și revenit asupra teoriei care i-a adus nu doar faima, dar și judecata aspră a contemporanilor săi, dar și ai noștri. Deși, Sofocle i-a dat dreptate prin gura Iocastei: „Să nu te temi de-a te-nsoți cu mama ta./ Căci mulți din muritori și-au împărțit culcușul / Cu maica lor, în vis, iar cel ce ia drept un/ Nimic acestea, -și duce viața foarte lesne”[2]. Pentru Bonnard, această încercare a Iocastei de a liniști temerile crescânde ale lui Oedip dovedește o „înțelepciune mediocră”, „o explicație plat raționalistă (sau freudiană)”[3].
Caut în istoria de viață a lui Oedip elemente care să arate că el a fost victima a două perechi de părinți. Dar și cel asupra căruia s-a abătut un blestem care-l viza pe Laios, tatăl său. Există vreo lege nescrisă a universului care să spună că păcatele părinților sunt plătite de copii? Interesul pentru natura omului, izvorât din înalta sa pregătire academică și din religiozitatea sa, au trezit în Sofocle intuiții pe care le-a transpus în soarta eroilor săi. Mi-l pot imagina reflectând la echilibrul relației omului cu divinitatea. Ce se întâmplă când începe să se clatine și tinde spre distrugere? A ales să nu pună responsabilitatea în mâinile zeilor, ci să îl pună pe om să se confrunte cu soarta sa. Această opțiune de a elimina influențele vizibile ale zeilor în viețile personajelor sale arată că Sofocle a fost un foarte bun cunoscător al psihicului uman, al patimilor și durerilor acestuia.
Într-o singură zi viața lui Oedip se dă peste cap. Încercarea de a găsi o soluție pentru molima care a cuprins Teba îl aduce față în față cu realitatea cruntă de a fi ucigașul tatălui său. Este mâna lui Apollon, spune Oedip. Dar de ce zeul care l-a apărat pe Oreste de soarta crudă a ucigașilor de părinți i-ar fi hotărât un astfel de destin eroului lui Sofocle? Oare istoria părinților săi naturali, a tatălui mai ales, nu ar fi de fapt „mâna destinului”? Oare secretul păstrat de părinții săi adoptivi nu ar fi contribuit la soarta sa?
Trecutul lui Laios, aflăm de la Jean-Pierre Vernant, a fost tumultos. Rămas orfan la vârsta de un an, moștenitor al tronului Tebei, nu poate ocupa locul ce i se cuvine. A fost forțat să exileze la vârsta adolescenței de Amfion și Zethos, doi străini care au preluat puterea de la tutorii săi. Tânărul Laios găsește refugiu în Corint, la regele Pelops, care îl primește cu ospitalitate generoasă. Însă Laios, ajuns la vârsta maturității, încalcă încrederea și afecțiunea primite făcându-i curte asiduă fiului acestuia, Chrysippos. Frumosul tânăr i-ar fi refuzat avansurile, ceea ce l-a determinat pe Laios să încerce să obțină cu forța ceea ce nu i-au adus farmecul său personal și toate atențiile cu care a încercat să îl cucerească. Brutalitatea acțiunilor sale l-au determinat pe Chrysippos să-și pună capăt zilelor. Pelops, îndurerat, aruncă un blestem asupra lui Laios, să nu poată avea urmași și astfel neamul să-i fie nimicit.
Împărtășesc ideea lui Vernant. Oedip este rezultatul încălcării unei „porunci” divine, transmise prin oracol lui Laios și Iocasta, aceea de a nu avea urmași. Orgoliul, sentimentul omnipotenței, convingerea că nimic nu îl poate atinge l-au condus pe Laios întâi la abuzul asupra băiatului lui Pelops, apoi la acela de a „planta sămânța” în pântecele Iocastei. Îngrozit de ceea ce a făcut, cade în al treilea păcat, acela de a decide uciderea fiului. Doar că aceasta nu se produce, locul fiindu-i luat de abandon, care lasă o rană în psihicul pruncului. Sofocle, dacă nu avea certitudinea acestui lucru, cu siguranță o intuia. Rana abandonului e resimțită ca un gol care caută o viață întreagă să fie umplut.
Bebelușul Oedip păstrează în memoria psihică pierderea: pierderea familiei, pierderea dreptului său prin naștere la tronul Tebei, pierderea statutului său regal. În cartea Hoțul interior, psihanalistul jungian Robert Tyminski analizează psihologia furtului și a pierderii și pleacă, printre altele, de la premisa că „actele de furt apar frecvent pentru a bloca teama unei pierderi percepute. […] dar în majoritatea cazurilor furtul servește, de fapt, la blocarea oricărei conștientizări a acelei pierderi.”[4] Lui Laios i-a fost furată familia, apoi tronul ce-i revenea în mod legitim. Încearcă să „fure” inocența unui tânăr și nu conștientizează că acțiunea sa este un act pentru a se feri de confruntarea cu suferința pierderilor sale repetate. I-a furat fiului său dreptul la viață, la familie și la tron. Soarta, însă, a vrut altceva, iar fiul său, după ani, îi „fură” viața, ca o formă inconștientă de a compensa pierderea pricinuită de deciziile iraționale ale tatălui său. Își recuperează mama, dar ca soție, sub formă de recompensă pentru inteligența sa. Suferința pierderii este, după cum am arătat, o suferință care se transmite din generație în generație.
Suferința lui Oedip este, însă, dublată de ascunderea adevărului de către părinții săi adoptivi. Bebelușul este dus de păstor la curtea din Corint, la regele Polyb corintianul și soția sa Meropa doriana, cuplu care nu putea să aibă copii. L-au crescut cu dragoste ca și cum ar fi fost al lor, iar poporul îl cinstea ca fiind „cel mai mare dintre cetățeni”. Urma să moștenească tronul Corintului și să fie rege, un substitut a ceea ce pierduse. Dar i-au „furat” dreptul de a ști adevărul despre venirea sa pe lume. La vârsta adolescenței, presupunem, el află la un ospăț, din gura unui om beat, că este „un copil de suflet”[5].
Polyb și Meropa i-au ascuns adevărul, iar asigurările înflăcărate i-au adus bucurie tânărului Oedip. Însă cuvântul rostit de petrecărețul beat a atins acel nucleu al suferinței din inconștient, nucleu ce conține amenințarea distrugerii prin moarte, abandonul și pierderea. Această lipsă de asumare și de curaj a părinților adoptivi, în loc să liniștească și să îmblânzească suferința tânărului Oedip, pe căi nevăzute au alimentat neliniștea și dorința inconștiente de a recupera ceea ce era legitim să aibă prin naștere: tronul Tebei.
Oedip rege este o dramă psihologică, o dramă a omului confruntat cu soarta sa, o soartă scrisă de părinți și păcatele lor. Sofocle, un foarte bun psiholog, a intuit și a pus în eroii săi ceea ce vedea că se află în natura umană și în relațiile de familie. Bonnard scrie că prima reacție la contactul cu drama lui Oedip este revolta[6] îndreptată împotriva zeului nedrept. Însă implicarea directă a zeului lipsește, la fel cum lipsește și istoria de viață a lui Laios. Pe Oedip nu zeul l-a nedreptățit, ci cele două perechi de părinți pe care le-a avut. Sofocle a vrut să arate omului, grecului ce venea să îi vadă dramele, că lumea zeilor e ascunsă, în timp ce istoria omului este scrisă și poate fi analizată.
[1] André Bonnard, Civilizația greacă, vol. II, București, Editura Științifică, 1967, p. 93
[2] Sofocle, Oedip Rege, vol. Tragicii Greci – Antologie, București, Editura pentru Literatură și Artă, p. 395
[3] op. cit. p. 92
[4] Robert Tyminski, Hoțul interior – psihologia furtului și a pierderii, București, Editura Trei, 2016, p. 37
[5] ”Eu, supărat, în ziua aceea abia m-am/ Putut răbda, a doua zi ducându-mă/ La tata și la mama îi întreb: auzind/ Ocara, s-au mâniat pe cel ce-astfel vorbise./ Iar eu, mă bucuram de-aceasta; totuși pururi/ Cuvântul mă rodea: el pătrunsese-adânc.” Op. cit. p.386-387
[6] Op. cit. 90