M-am hotarat sa scriu depsre acest loc pentru ca este, pe langa alte multe manastiri pe care le-am vizitat, un loc in care Cerul se uneste cu Pamantul. In zilele „simple” ale anului este o liniste desavarsita. Singura muzica care se aude este cea a pasarilor si cel mult o inregistrare cu un cor de calugari intonand imnuri sau Psalmi.
La inceput a fost doar o pestera unde legenda spune ca statea Apsotolul si povestea bastinasilor despre minunile Mantuitorului, propovaduia Evanghelia si „promitea” viata vesnica de dupa moarte.
Ulterior a aparut prima bisericuta (actualmente Paracliser) si cateva chilii sarace undeva in spate. Calugarii se autogospodaresc. Au o gradina de legume frumoasa si roditoare.
A urmat o casa unde sunt gazduiti pelerinii, unde locuieste si staretul si de unde duminica vine un miros frumos de mancare gustoasa. Este o casa pe un nivel de un alb stralucitor, neatins de praful civilizatiei ci o mare gradina de flori care primavara se intrec in miresme.
Acum cativa ani a inceput constructia marii biserici. La ora aceasta este gata pana la pictura interioara. Urmeaza probabil cea exterioara. In mare parte totul s-a construit din donatiile celor aflati in trecere la manastire sau cei care s-au casatorit sau si-au botezat urmasii in acest loc sfant.
De ce scriu despre acest loc uitat de lume?
Am fost in week-end acolo. Drumul de la Cernavoda pana la Ion Corvin e de poveste, imbracat in culorile toamnei.
Dar acolo… iarba era de un verde crud linistitor iar pomii parca uitasera ca se schimba anotimpul. Si probabil ca nici nu luasera in calcul faptul ca se schimbase ora la miezul noptii.
Era duminica si era multa lume.
Dar pacea domnea in mica pestera.
In biserica mare se pregatea o logodna.
In Paracliser era si mai liniste.
In spate, la chilii calugarii se pregateau de odihna. Sau de rugaciune.
Cand mi-e greu inchid ochii si ma gandesc la pestera. Si linistea vine.