Am convingerea ca unul dintre cele mai mari socuri pe care majoritatea oamenilor il poate trai este sa afle ca in spatele „indiferentei” si a mult proclametelor „stari de iubire” se afla un mascat sentiment de ura. Un sentiment reprimat in momentul in care nu s-a gasit o alta forma de vindecare decat aruncarea in spatele unei atitudini de ignoranta sau agatarea cu un entuziasm bolnavicios de ideea iubirii neconditionate, concept propovaduit cu surle si trambite de ani de zile. Care, in esenta sunt cat se poate de adevarate, exact cum indeamna si Iisus prin pildele sale. Forma in care sunt vandute astazi, astfel incat sa creasca sentimentele de vinovatie si frustrarile, este extrem de periculoasa.
Ura, cealalta fata a iubirii, se ascunde intr-un mod parsiv in inconstientul uman, pentru ca orice dogma morala o condamna si il condamna pe cel care o manifesta. Numai ca,, nevindecata, supusa cenzurii morale interioare, se transforma intr-un butoi cu pulbere ce sta sa explodeze. Si cand butoiul individual se aseaza langa alte butoaie individuale, devine la fel de periculos ca bomba atomica.
Unul dintre mecanismele de aparare ale Eului se numeste „formatiune reactionala” si consta in dezvoltarea unei atitudini sau a unui comportament opuse unei dorinte refulate. Cum ii recunoastem pe cei care au o ura inconstienta, reprimata, si o dorinta ascunsa? Ii vedem/auzim vorbind in permanenta despre iubire neconditionata, despre tratarea cu indiferenta a semenilor care le produc neplaceri; declara sus si tare ca sunt incapabili de ura! s.a.m.d.
Traim intr-o lume, asa cum spunea si Jung, in care oricine se crede specialist in spiritul uman. De parca spiritul uman este un obiect ce se poate studia cu aparate de masura, si nu ar fi un vas ocean din care nu stii la ce sa te astepti ca ascunde.
Am ajuns sa cred ca disperarea de a fi buni ii duce pe oameni in situatia de a-si ascunde sentimentele si emotiile condamnabile social si moral in orice societate. Dar rezolvarea nu consta in negare si in reprimare. Ci prin constientizare si acceptare.
Nu ma mira aparitia campaniei „Uraste!” Este condamnabila. Cei care au construit-o, dincolo de cinism si lipsa de moralitate, sau pe acest fond, au scos in evidenta un aspect inconstient la nivel individual si colectiv. Pe care NU IL BAGAM in seama. Il ignoram si ne aruncam cu ochii inchisi in sublimele concepte de iubire universala, neconditionata, de iertare… Se citesc carti si apoi se”nasc” peste noapte traineri si consilieri spirituali! Multi. Prea multi! Si lipsiti de consistenta. Pentru ca in fata urii nu stiu ce sa faca! Si in special a urii fata de propria persoana!
Si apoi, sa nu admiti ca in tine, undeva ascunsa, pentru ca nu a fost niciodata acceptata se afla ura, este o forma deosebita de a te minti pe tine insuti! iar SA NU TE MINTI este o lege importanta a lumii spirituale si morale!
Unii condamna Vechiul Testament pentru imaginea Dumnezeului razbunator descrisa acolo. Dar s-a gandit cineva ca este o etapa care este necesar sa fie parcursa? Pentru ca parabolele biblice sunt mesajele inconstientului colectiv pentru inconstientul individual. Iar la nivel de inconstient, antonimiile sunt intelese si acceptate ca atare.
Intrebarea este nu de ce te chinui sa nu urasti? Ci de ce te chinui sa ascunzi ca urasti, sa nu accepti ca exista acest sentiment si ca este mult mai sanatos sa il recunosti sa vezi cum actioneaza si cum il poti sublima?
Nu e bine sa urasti, pentru ca din ura poti sa provoci catastrofe. Dar mai periculos este sa arunci in inconstient acest sentiment. Pentru ca de-acolo va actiona „pe la spate”, intr-un mod parsiv, dupa regulile nescrise ale inconstientului, care, dupa cum ii este si denumirea, actioneaza fara a fi prezenta constiinta!
Sursa foto: http://thesituationist.wordpress.com/2007/10/27/theories-of-hate-part-i/