“Niciodata, dar absolut niciodata, in nici un fel de circumstante sa nu deschizi usa aceea!” O fraza din povestile copilariei care patrunde cu nebagare de seama in constiinta copilului. Si din acest moment niciodata, dar absolut niciodata, in nici un fel de circumstante cel ce paseste cu putere in viata nu va depasi limite. Pentru ca dincolo de orice usa necunoscuta se afla un secret ce trebuie sa ramana secret peste generatii.
Meditez asupra usii si insemnatatii ei. Se spune ca in locul oricarei usi care sei nchide, o alta se deschide. Suna atat de inaltator si de binevoitor, ca uneori te trezesti ca iti doresti sa se inchida naibii toate usile pe care le cunosti si sa se deschide usile mult promise, catre cai mai bune si mai drepte, mai clare si, nu-i asa, mai usoare. Paradoxal, constient sau nu, cel care a facut sintagma aceasta celebra a conditionat pe cel ce crede in ea sa atepte binecuvantarile divine. Dar daca usile nu trebuie inchise? Usile care marcheaza spatii din intreaga experienta a fiintei care sunt eu ar trebui sa ramana deschise pentru surse si resurse. Amnezia este o usa inchisa cu trei lacate, trei iale si pazita vigilent de trei garzi: Uitarea, Durerea, Lasitatea.
Protocol partial de regresie: ma aflu pe un coridor, dupa ce am coborat pana la etajul inconstientului pe care mi l-a marcat butonul luminos din lift. Am pierdut numaratoarea coborarilor. Usile sunt aceleasi: pe dreapta viitoare, pe stanga trecute. De fiecare data un alt bec se aprinde deasupra altei usi pe care e momentul sa o explorez. Imagini reale sau doar fanteziste ale existentei, renasc dintr-o negura a uitarii. Dar niciodata, absolut niciodata, nu am intrat pe usa din fata, cea din capatul holului, cea care imi arata unde sunt. Este o usa pe care daca o deschid e posibil sa nu o mai pot inchide niciodata. Nu am curajul nici unui erou din povesti, nu am nici cal inaripat ce se hraneste cu jaratec, si nici vreo zana buna care sa imi dea in dar vreo bagheta. Si atunci de ce sa o deschid? Sa ma arunc intr-o alta negura pe care nu o cunosc? Si daca o deschid si sunt intr-o gaura neagra ce fac? Dumnezeu pe ce-si sprijina picioarele, este intrebarea care ma incita de la ultimile coborari. Trebuie sa aflu. Neaparat trebuie sa aflu pe ce dumnezeii ma-sii isi sprijina Dumnezeu picioarele. In seara asta am sa o deschid.
Urmez protocolul cu strictete, ignor toate becurile care incep sa clipeasca alert, ignor sirena de alarma si cu ochii inchisi trec de usa din fata. Trebuie sa vad pe ce-si sprijina Dumnezeu picioarele!
Am intrat. Sunt intr-o sala luminata de faclii, iar in mijloc un tron cu spatele spre usa. Acum pot sa mor; nici nu mai conteaza. Daca pe tron e Dumnezeu, macar vad pe ce-si sprijina picioarele. Daca nu, ramane o camera inchisa, in subteran, luminata de umbre. Nu are colturi, e rotunda! Singura intrare este prin acea usa care, privind din interior, da spre o gradina si nicidecum spre holul intunecat cu un lung sir de usi cu becuri deasupra. Cu spatele de perete dau roata tronului si abia respirand incerc sa deslusesc silueta asezata in tinuta demna. E orbitoare incat mi-e greu sa ii vad trasaturile. Ma apropii. Respiratia mi se taie, simt cum ochii mi se maresc asa cum se intampla in fiecare fotografie. Dumnezeu a luat fata mea si se sprijina nu pe tron, pe care parca pluteste, ci pe un alt Eu, negru, trist, amnezic. Nu e mort. E viu. Dar in acel eu picioarele Dumnezeului meu isi are radacinile.
Deschid ochii brusc si imi dau seama de revenirea fortata la realitate. Sunt Eu: Inger, Demon si Inger, despartiti pe nedrept de o poarta! De azi nici o usa nu se va mai inchide doar pentru a se deschide o alta!
Foto credit: Catalina Filip