Miniseria suedeză „Quicksand”, lansată în 2019, despre care am aflat zilele trecute în contextul valului creat de „Adolescence”, se înscrie în lista producțiilor care abordează tema violenței extreme în rândul adolescenților. Violența este aceeași peste tot, însă cauzele și motivele sunt diferite și îndrăznesc să spun că trebuie analizate separat, în context.
În Quicksand avem o adolescentă acuzată că și-a ucis cu sânge rece profesorul, iubitul, cea mai bună prietenă și alți doi colegi. Povestea este spusă din perspectiva ei. Maja (sau Maria) este în mod evident confuză o perioadă mai lungă, chiar și după reconstituirea făcută de detectivi și de procuratură. Ajunge să își asume responsabilitatea pentru uciderea prietenei și iubitului, iar amintirea constantă este cea a lui Sebastian (iubitul ei) care o somează să îl împuște.
Prezentul este alternat de amintirile Majiei, amintiri care construiesc ca într-un puzzle povestea relației de iubire cu Sebastian. Se cunosc la liceu, el este băiatul nou și popular, ea este o fată foarte frumoasă și nesigură pe ea, care are o prietenă foarte bună, Amanda. Maja este una dintre cele mai bune eleve din clasă și încearcă să îl ajute pe Sebastian să se adapteze. Încă de la începutul relației lor află că acesta are probleme cu tatăl său, tată care nu și l-a dorit, care îl umilește constant și care a pus o bună bucată de timp la îndoială paternitatea acestuia. Și mai mult decât atât o umilește pe mama lui Sebastian in absentia.
Sebastian este prototipul băiatului „de bani gata”, a cărui prezență este tolerată în familie, castrat de propriul tată, avid de recunoaștere și de iubire. Este și prototipul modului de funcționare pervers: strălucește, epatează, cumpără atențiunea și afecțiunea celorlalți cu petreceri fastuoase, cu băutură și droguri gratis, într-un palat contemporan cu zeci de camere și cu piscină.
Te întrebi de ce ajunge o tânără ca Maja să fie atrasă de un astfel de băiat și de ce sfârșește în arestul poliției pentru o bună bucată de timp. Familia ei este la rândul său înstărită. Poate că nu își permite un yacht, dar își permite vacanțe anuale în sudul Franței și la fel de dese în Londra. Are un bunic cu o moșie pe care se practică vânătoarea. Și locuiește într-o casă cu personal de întreținere. Dar are o mamă absentă emoțional și un tată care, deși își manifestă nestingherit afecțiunea față de fiicele sale, precum și susținerea, pare dezinteresat de viața socială a fiicei cea mare. Ambii părinți „nu pun prea multe întrebări”. De altfel Maja îi reproșează mamei la un moment dat că nu reușește să pună întrebări mai profunde.
În cel mai curat scenariu de perversiune, după ce o cucerește și se simte sigur pe relația cu Maja, în urma unei crize de gelozie Sebastian își arată adevărata personalitate. Cea a unui tânăr agresiv, furios, gelos, posesiv care își îndreaptă furia și agresivitatea către oricine îl face să se simtă în nesiguranță, mai puțin față de propriul tată de la care așteaptă în mod constant validare. Și o așteaptă într-atât de mult încât își pune viața în pericol pentru a o obține.
Maja are un moment în care simțul de autoconservare o determină să se îndepărteze de el și să își îndrepte atenția către Samir, colegul emigrant, blând și cu foarte mult bun simț. Însă idila lor durează foarte puțin pentru că Amanda, cea mai bună prietenă a ei o acuză că îl înșeală pe Sebastian. Dar de fapt îi strica imaginea unui viitor al lor și al familiilor pe care și construiesc cu cei doi prieteni. La care se adaugă tentativă de suicid a lui Sebastian ca formă de șantaj îndreptat atât împotriva tatălui cât și împotriva ei. În plus, neputința părinților ei de a-și da seama ce se întâmplă cu ea. Nu îmi iese din cap o întrebare: Nu vezi, ca părinte, semnele consumului de droguri și să începi să te îngrijorezi? Măcar să ai o discuție cu copilul și să vorbești despre limite, despre consecințe? Nimic?
Respinsă de Samir, trăind cu puternicul sentiment de vinovăție inconștientă, amplificat de complexul salvatorului adesea întâlnit la tinerele fete, Maja se întoarce la Sebastian, abandonându-se scenariul pervers al acestuia. Trăiește o regresie afectivă în abandonul său în jocul lui și, în urma unui drog foarte puternic, are și o decompensare psihotică din care iese abia în timpul detenției. Timp în care are parte nu doar de susținerea avocatului (și a familiei prin intermediul lui, nu direct), dar și a unei gardiene tinere care, obișnuită cu un alt fel de deținute, își dă seama că Maja este victima propriei tinereți și se poartă omenește cu ea.
Mă întrebau mai multe mame ce ar fi de făcut cu adolescentele?
Ca și în cazul băieților, după primul pas de a le iubi așa cum sunt, lucrul cel mai important de făcut este să le ascultăm. Pur și simplu să ne așezăm cu ele la masă și să le ascultăm. Ca și în cazul băieților, e nevoie să avem o atitudinea curioasă față de ele. Să fim realmente curioși cine sunt tinerele din fața noastră. Pentru că nu mai sunt fetițele care voiau să se mărite cu tata, care se încălțau cu pantofii cu toc ai mamei, care își puneau tricouri cu unicorni și sclipici și dansau fără nicio o urmă de rușine cu fustele puse în cap. Sunt făpturi cu totul noi care au nevoie să fie ascultate și înțelese și cărora nu trebuie să le spunem cine sunt și ce trebuie să facă.
Tinerele adolescente au nevoie să simtă că sunt în siguranță indiferent ce fac. Dar ca și băieții, e important să interiorizează că pot face orice câtă vreme nu își pun viața în pericol. Ele se vor lupta cu propria mamă, vor folosi cuvinte dure, vor avea atitudini arogante, zeflemitoare ca parte din procesul de individuație.
În terapie ne întâlnim adesea cu furia analizantelor care nu și-au putut înfrunta mama și nu au avut un tată către care să se îndrepte. Adesea reacțiile lor sunt o nevoie de reparație a acelei relații și o nevoie de a vedea că indiferent cât de mare este durerea, cât de mare este furia, analistul/analista nu este distrusă de acestea. Dimpotrivă, le poate face față. Și dacă văd cum se face față unei astfel de agresivități verbale, atunci și ele vor putea să le facă față.
Adolescentele au nevoie să fie iubite, să fie lăsate să experimenteze, să fie ascultate, să fie tratate cu respect și înțelegere, să fie lăsate să plângă și să nu li se ceară să fie puternice și independente atunci când au nevoie să se simtă din nou fetițe mici. Adolescentele au nevoie să fie privite și acceptate de proprii părinți. Pentru că așa cum sunt privite și acceptate de ei, așa se vor privi și ele. Adolescentele au nevoie de mame echilibrate psihic care să fie capabile să își recunoască propriile tendințe inconștiente de a trăi propriile lor nerealizări prin intermediul fiicelor. Să fie conștiente că pot deveni oricând invidioase pe tinerețea fiicelor lor și pe toate posibilitățile pe care acestea le au și mamele lor nu le-au avut. Dar mai ales, mamele adolescentelor ar trebui să fie conștiente că ele vor rămâne mereu mame și nu trebuie să își dorească să fie „cele mai bune prietene” ale fiicelor lor. Locul acela este rezervat prietenelor.
Am pornit un grup de suport pentru părinți de adolescenți. Vă puteți alătura oricând grupului. Mai multe detalii găsiți aici: https://andreeatalmazan.ro/grup-de-suport-pentru-parinti-de-adolescenti/